Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 26. Realitate

Dio m-a trezit. Dormisem mult, probabil pentru prima dată dormisem atât de mult. Am ridicat capul și l-am privit, zâmbea, trebuie să recunosc că avea un zâmbet fermecător.

— Cât e ora? întreb.

— Trecut de amiază.

— Vorbești serios? Eram obosită, doar atât.

— Te cred. Ai fost noaptea trecută acolo?

— Da, dar n-am intrat, am venit aici.

— Știi, aștept să-mi povestești totul.

Am zâmbit. Doream să-i povestesc, să fiu sinceră.

— Cu ce încep?

— Cu sfârșitul.

— Am găsit-o pe Mia.

— Știu. Am zâmbit ambii. Povestește.

Când m-am trezit după presupusul accident, eram amnezică. Nu-mi aminteam nimic, nu știam cine sunt și unde mă aflu. Vedeam doar niște pereți albi și diverse aparate.

În salon a intrat un domn înalt, frumos, foarte frumos. Mi-a plăcut de el din prima clipă. S-a apropiat și m-a privit cu mare drag.

— Salut, cum te simți?

Am presupus că nu știe cum să înceapă discuția, motiv pentru care a început cu o banală întrebare.

— Salut, bine, doar că... mm, scuzați... dar cine sunt eu? Aș întreba unde mă aflu, dar întrebarea nu are sens dacă nu cunosc întâi de toate cine sunt.

— Ești fiica mea, ai avut un accident în urma căruia ți-ai pierdut temporar memoria. Nu-ți fă griji, îți vei reveni.

L-am privit puțin tăcută, aveam față de acest bărbat un sentiment de simpatie, nu-l vedeam drept tată.

— Numele meu?

— Andana.

Din nou am tăcut. Și numele îmi era străin, după care m-am gândit că aceasta ar însemna o amnezie totală.

— Cum s-a întâmplat accidentul?

— Erai la volan și te-ai lovit cu mașina într-un copac.

— A mai suferit cineva în urma accidentului?

— Nu, erai singură pe traseu. Era noaptea, ceață, ai pierdut controlul.

Am privit în jur, analizam odaia în care mă aflam. Un pat, o noptieră, niște aparate, un geam mare și-un televizor. Nu erau poze, flori, baloane, fructe, haine, nimic. Gol.

— De ce ești doar tu aici?

— Ar mai trebui să fie cineva?

— Păi, te am doar pe tine?

— Da.

— Trist. Câți ani am?

— Optsprezece.

— Sunt matură.

— Ești încă mică, mi-a zâmbit.

Era îmbrăcat într-un costum negru, avea cravată neagră. Mi se părea că nu este un bun actor, simțeam căldură, totodată, simțeam și distanță. Mă privea, dar aveam impresia că e în căutarea altcuiva.

— Ce profesie ai?

— Sunt detectiv.

— Asta ce înseamnă?

— Caut oameni dispăruți.

— Oamenii dispar?

— Da.