Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 9. Vis alb-negru

Singurătatea rar se manifestă în vise, cel puțin, eu, niciodată nu am fost singură într-un vis. De data aceasta eram singură într-o casă străină, ce avea la geamuri draperii fără ornamente, am presupus că sunt pastelate, deci, casa mi se asocia cu liniște, echilibru, simplitate. Alături de geam era un pian de culoarea castanului. Nu, îl vedeam alb-negru, dar mi-am imaginat o culoare. Prima culoare imaginară în vis. Ar fi fost magnific să mă așez la acest pian castaniu și să cânt o melodie ce descrie cum cad frunzele de castan toamna, căci e toamnă după geam. Pot să dispară culorile, dar nu poate dispărea individualitatea, da, toamna e individuală, și niciodată nu aș putea-o confunda cu un alt anotimp.

Așezată în fața pianului, priveam clapele alb-negru. Eram atât de fericită că acestea coincideau totalmente cu realitatea, că visul nu a reușit să îmi fure această realitate. Am încercat să cânt, totuși nu mă preocupa melodia, paradoxal, urmăream clapele. Cântau două culori.

Trecuse ceva timp de când cântam continuu, simțeam o profundă nerăbdare și dor, așteptam să apară el. Îmi devenise familiar. Credeam că are să apară ca să privim cum cântă două culori, iar sunetul nu ar avea nicio importanță.

Deasupra pianului se afla un ceas. Un ceas vechi și defect care indica de mai mult timp aceeași oră fixă. Oamenii niciodată nu apar la ora stabilită: aceștia sau vin mai devreme, sau întârzie. Probabil că din cauza asta nu apărea nici el.

Uitasem de pian și mi-am amintit de timp. Timpul vine, timpul pleacă, oamenii rămân. De fapt e invers, doar că omul are un talent aparte de a considera că totul pleacă, dar el rămâne. Talent cu termen de valabilitate. Visul tot are termen de valabilitate.