Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 19. Vis alb-negru

Îmi place rolul de spectator, e un rol relaxant. Am posibilitatea să savurez un spectacol de pe micul meu scaun pierdut în mulțime. Nu mă sperie mulțimea, m-ar speria scena. Aflându-mă în fața unui public, responsabilitatea crește enorm, iar privirile lor ar însemna moarte publică. Mulțimea îmi dă senzația de rătăcire, pentru că mulțimea e pierdută. Da, știu, într-o bună zi nu voi mai dori să fac parte din mulțime. În acea zi voi fi admirată sau judecată.

Sunt din nou la operă. Pe scenă se află un pian negru. Doar eu și pianul. Încep să-l caut, vreau să apară, nu pot să cred, dar chiar mi se făcuse dor. Un dor față de un vis.

— Andana, mă așteptai?

— Nu.

Mi-a zâmbit.

— Vrei să cânți la pian?

— Nu pot cânta la pian.

— Poți, dar nu știi că poți.

— Mă tem că greșești. De ce m-ai adus aici?

— Singură ai venit.

— Să presupunem, dar nu e chiar așa.

— Privește scena.

O fată ce poartă o rochie verde închis intră pe scenă, se așează la pian și începe a cânta. Cântă formidabil. Mi-am permis să închid ochii și-mi imaginez că eu sunt cea care cântă. Oare ce simți atunci când poți să creezi sublimul?

Aplauzele mă readuc la cele întâmplate, sala e plină.

— Ea este Mia.

— Mia? Dar de ce nu-i văd fața?

— Nu cauți acolo unde trebuie. Oamenii îți vor putea spune cum arată.

— Stai!

— Ce este?

— Știu că după asemenea replici dispari. Mai am o singură întrebare.

— Da?

— Cum te cheamă?

— Lorand.