Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 18. Realitate

— Alo, Dio, dormi?

— Oare cine mai doarme la patru dimineața? Numai nebunii.

— Trebuie să ne vedem, urgent.

— Da, sigur, știam că poți alege timpul potrivit pentru întâlniri.

— În douăzeci de minute voi fi la tine.

Ajunsă în fața casei lui Dio, am sărit de pe motocicletă și am urcat la el:

— Știu unde putem vedea cum arată Mia, zic repede, abia trăgându-mi răsuflarea.

— Felicitări!

— Hai, nu dormi, avem multă treabă azi.

— Da, la ora, stai să mă uit, la ora 4:37 dimineața e interzis să dormi.

— Scuză-mă!

— Ceva bun. Ei, și cum arată?

— Încă nu știu, dar sunt sigură că e cineva din persoanele pe care deja le cunosc.

— Mai multe detalii, te rog.

— Uite, nu îți pare bizar că nu este nicio poză cu Mia? Unicul vecin rămas e orb, iar profesoara are probleme cu memoria la capitolul aspectului fizic.

— Hm, da, din start mi s-a părut straniu.

— Iată, trebuie să caut un om pe care deja îl cunosc, din acest motiv nu sunt poze, odată ce aflu cum arată, voi ști cine e Mia.

— Bine, dar ai niște presupuneri? Cunoști pe cineva cu acest nume?

— Nu, dar poate cunoșteam, înainte de accident.

— Care e sensul? Oricum nu îți amintești nimic din viața ta precedentă.

— Habar n-am. Dar sunt sigură că odată ce-i voi vedea chipul, voi înțelege multe lucruri.

— Scopul nostru e să găsim o poză cu Mia, așa înțeleg.

— Da.

— Simt că va fi dificil.

— Ea doar cânta la pian.

— Așa e, dacă îți amintești, participa la diverse concursuri. Dacă găsim la ce concursuri a participat, putem da peste niște poze, chiar și peste niște înregistrări video. Concursurile se înregistrau.

— Formidabil, să începem.

Mereu l-am admirat pe Dio pentru răbdare, niciodată nu-l văzusem supărat sau nervos. Un tânăr vesel, optimist și pe lângă toate foarte inteligent și arătos. Prietenind de câțiva ani, am sesizat că are atitudine serioasă față de tot și toți. Nu are mulți prieteni, pentru el prietenia înseamnă responsabilitate și dedicație. Într-adevăr, de câte ori am apelat după ajutor, niciodată nu am auzit un refuz sau un pretext că nu poate.

De ce niciodată nu m-am uitat la Dio mai mult decât ca la un prieten?

Pentru a afla la care concurs anume a participat Mia, am pornit de la un capăt. Întâi de toate, am avut nevoie să știm toate concursurile muzicale ce aveau loc acum douăzeci și patru de ani. Multe dintre acestea erau deja istorie. Căutam un ac în fân. Unicul indiciu salvator a fost concursul național de muzică care se mai organiza și acum.

Din fericire, concursurile se înregistrau, din nefericire, ne aflam într-o arhivă cu mii de casete vechi.

Pentru început am ales înregistrările din anii de care aveam nevoie, iar concursul din fiecare an era compus din mai multe etape, ceea ce presupunea că aveam de vizionat mai mult de douăzeci și patru de ore.

— Andana, de ce vrei să devii detectiv?

— Ha, crezi că mi s-ar potrivi altă profesie?

— De ce nu, uite, vezi, aici fetele care cântă la pian, îmbrăcate în rochițe roz până la genunchi, vai, ce poveste. Poate devii pianistă?

— Hai, taci și privește mai departe.

— Exact, doar lumea criminală te-ar putea suporta. Uită-te la tine.

— Și ce nu e în regulă cu mine?

— Arăți ca o puștoaică care duce o viață rebelă. Știi că mai există culori în afară de negru? Uite, și unghiile îți sunt vopsite cu ojă neagră.

— Nu cumva vrei să-mi faci cadou ojă de culoare roz?

— Nu! Categoric! N-am înnebunit.