Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 6. Realitate

De ce scaunul e într-atât de incomod? Nu mai pot sta pe el, mă ridic și încep să merg, e ora unsprezece noaptea, el tot nu vine. Privesc ușa închisă azi-dimineață, deși am deschis-o, doresc să o deschidă și el. Trebuie, chiar trebuie să înțeleagă cât de mult contează asta pentru mine, nu are cum să abandoneze un om și să-i ia acestuia visul.

Știți de ce oamenii se supără când îi abandonați? Din motiv că le distrugeți planurile, scopurile, visele, speranțele. Asta doare cel mai mult. Acel tablou imaginat a dispărut, nu mai este, în loc să-l pictați împreună, ați plecat luând culorile.

Merg în cercuri în jurul mesei, caut ceva la ce să mă uit, dar casa este pustie. Are puțin mobilier. Este fără decorațiuni sau accesorii. Nu mă deranjase în acești trei ani nimic, de parcă nici nu observam până acum careva neajunsuri în casă. Acum aș adăuga niște poze, niște flori, niște culori, dar cine va trăi aici? El vine rar, eu absentez des. Îmi e milă de această casă în care trăiesc oameni mereu dispăruți undeva în viață. Este atât de singură, atât de sumbră, atât de asemănătoare cu o închisoare.

Intră pe ușă, stau dreaptă, serioasă, nu am de gând să-mi trădez emoțiile, aștept un răspuns, doar atât, un răspuns ce pentru mine contează.

Se apropie și-mi oferă un plic enorm. Sunt confuză, pun întrebări din priviri:

— Nu-l deschide acum, îmi zice pe un ton serios.

— Ce e aici?

— Ceea ce m-ai rugat.

***

Deschid ușa, e singur în birou. Mă privește uimit:

— Tată, am douăzeci și unu de ani, cred că sunt destul de matură pentru a lua singură decizii. Nu mai contează, ești de acord sau nu, voi merge până la capăt, nu voi ceda. Știu, e periculos, știu, habar nu am în ce mă implic, dar, te rog să mă crezi, atunci când mă trezesc dimineața doar la asta și mă gândesc. Deseară îmi zici răspunsul.

— Contează răspunsul? Îmi pare că ai luat deja o decizie.

— O confirmare. O simplă confirmare aștept.

***

Răsărit. Stau la geam și-l întâmpin. Ultimele zile sunt insuportabile, o continuă luptă interioară și exterioară. Mi-am permis să fiu slabă, să depind de opinia altui om, fapt ce nu mă caracterizează, la drept vorbind, nici nu-mi doresc ca asemenea trăsături să mă caracterizeze. Ador puterea. Propria-mi putere, hotărâre, ambiție.

Deschid dulapul, automat zâmbesc, am un dulap plin cu haine negre. Iau o pereche de blugi, un maiou și o jachetă din piele. Sunt din nou o puștoaică pe motocicletă pentru acest oraș, prind plăcerea vitezei și privesc țintă înainte, acolo vreau să merg, doar înainte.

***

Ajunsă în fața clădirii, parchez și cobor în subsol, în sala imensă de sport se antrenează băieții, îi fac semn cu mâna unui tip înalt, brunet și binefăcut. E Dio, prietenul meu cel mai bun. Acesta se apropie de mine ștergându‑se cu maioul pe față:

— Ai vorbit cu el? Ce ți-a răspuns?

— Nu mi-a zis nimic, doar mi-a dat acest plic.

— I-am întins plicul. L-a luat și l-a privit întrebător:

— Încă nu l-ai deschis?

— Nu, cred că ar fi mai bine ambii să-l deschidem.

— Și dacă e ceva personal?

— Puțin probabil, mi-am ascuns privirea, nu m-am gândit că ar putea fi ceva personal.