Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 13. Vis alb-negru

Alb-negru. O odaie mare, goală, cu pereți albi și un tablou negru pe unul dintre pereți. Dacă m-aș întâlni cu cel care îmi creează visele, i-aș propune niște idei mai originale. Ar fi logic să mă uit la tablou, dar eu m-am întors cu spatele la acesta și am privit către peretele alb. Am privit ceea ce vede tabloul. Cel mai probabil tabloul visează să fie alb. Mereu dorim să devenim ceea ce nu suntem.

Doresc să desenez, oare ce aș desena pe un perete alb? Un elefant sau poate un mal de mare? Nu, aș desena o ușă, cea mai banală și simplă ușă, dar o ușă deschisă, pentru că doresc să ies din labirintul emoțional în care mă aflu.

Pare atât de complicat să te înțelegi, sunt momente în care te simți prost, dar nu înțelegi motivul, deși mereu există motiv. Cum poți cere unui alt om să te înțeleagă, când tu însuți nu ești în stare să o faci?

— Frumos perete.

Zâmbesc, știam că are să apară.

— Da, frumos și alb.

— Îți place culoarea albă?

— O detest.

— Dar e cea mai pură culoare.

— Și pentru aceasta trebuie să-mi placă? Eu nu consider albul cea mai pură culoare.

— De ce?

— Albul poate fi murdărit.

— Da, dar dacă e murdar, deja nu e alb.

— Hm, dar a fost alb. De ce ignori primul strat?

— Atunci care e culoarea pură?

— Niciuna. Ar trebui să existe o culoare pură?

— Mereu există ceva bun și ceva rău.

— Nu și în culori.

— Dar te deranjează că vezi vise alb‑negru.

— Nu m-ar deranja, dacă celelalte culori nu ar exista.