Seduce me

II. 4) Marele eveniment

          Nu pot să cred că am acceptat să fac asta. Uneori cred că sunt proastă grămadă. Dar de acum nu mai am cale de întoarcere. Mi-am dat cuvântul că voi lua parte la evenimentul ăsta și nu mai am nicio șansă de scăpare. Doar dacă nu cumva domnul Anghelescu se îmbolnăvește pe ultima sută de metri sau îl calcă vreo mașină. Doamne! Cum pot să îi doresc răul omului? Cu ce e el vinovat? Nu m-a obligat să îi accept propunerea. Nu pot realiza ce a fost în capul meu când am acceptat să îl însoțesc la acest eveniment, dar în niciun caz nu m-am gândit prea mult. Pur și simplu am pus mâna pe telefon și am format numărul, restul a venit de la sine.

          Uite așa am ajuns în ipostaza asta. Acum tot ce trebuie să fac e să nu mă mai văicăresc și să continui să-mi ondulez părul. Am considerat de cuviință că, dacă tot voi fi prezentă la un asemenea eveniment de anvergură, să nu îmi fac profesorul de rușine și nici eu să nu arăt ca o țață așa ajungând să îmi procur o rochie și să păstrez aparențele de domnișoară de societate. Mi-am făcut un machiaj discret, cât se poate de  natural, dar totuși de seară, îmi ondulez părul negru ca tăciunele și am optat pentru o rochie lungă și vaporoasă, în două culori –roz bombon și negru– aflate în degrade, cu un decolteu în "V" cu paiete de-a lungul bustului. Nu știu cât de bine mă voi simți, însă sper să nu mă fac de rușine. Cum a spus și diavolul acela ce mi-a făcut zile fripte până acum câteva zile: "Este o ocazie unică și pentru care mulți s-ar bate", iar eu trebuie să profit din plin de ocaziile pe care mi le oferă viața. Cine știe? Poate voi cunoaște oameni importanți în seara și... poate mă aleg cu vreun iubit. De doi ani nu am mai avut unul și parcă simt nevoia unuia în viața mea.

        După altă jumătate de oră în care m-am chinuit să îmi fac claia din cap să stea într-un fel cât se poate de decent sunt pregătită să îmi îmbrac rochia și să plec. Ceasul bate ora șapte fără douăzeci și sunt mai mult decât fericită că am încă douăzeci de minute la dispoziție până să plec.

          Rochia mă așteaptă întinsă pe patul matrimonial și parcă îmi face din ochi, parcă mă îndeamnă să o îmbrac odată. Mângâi materialul mătăsos și trasez cu degetele detaliile de pe partea de sus. Este o rochie frumoasă dacă stau să o analizez și cred că a meritat toți banii. Îndepărtez capotul de satin de pe corp și rămân în lenjeria de dantelă de culoare neagră. Cu grijă apuc materialul prețios și îmi învălui trupul cald în răceala ce o degajă rochia. Îmi încalț pantofii de aceeași culoare cu lenjeria și timid îmi îndrept pașii spre oglinda mare ce tronează pe perete. Privesc imaginea reflectată și ajung la concluzia că nimic din Barbie –fetița dulce și emotivă– nu a mai rămas. Acum, în oglindă, nu se reflectă decât imaginea Barbarei – femeia rece și calculată. Părăsesc activitatea anterioară și cu pași mărunți urmez calea spre baie. Apuc sticluța de parfum cu care îmi pulverizez lichidul frumos mirositor pe încheieturi și gât. Îmi prind cerceii în urechi și ies din încăperea micuță.

          Un ciocănit ușor se aude de la ușa camerei mele. Murmur un intră în timp ce îmi caut plicul ca să pot pleca. Ușa se deschide cu un scârțâit, iar prin ea pătrunde Iusti.

          –Wow! e tot ce iese pe buzele bărbatului.

          Îi zâmbesc dulce și sincer. Cred că el și fratele său, sunt singurii care mai primesc astfel de zâmbete din partea mea.

           –Arăți... minunat! O să rupi un milion de inimi în seara asta. Spune el pe un ton amuzat, dar totuși sincer.

            –Mda. Vezi să nu. Îi răspund ironică. Dă-mi o îmbrățișare mai bine și scutește-mă de glume.