COCKTAIL (în curs de corectare)

28.

— Uită-te pe unde me...

Mă opresc imediat în momentul în care îmi ridic privirea și o întâlnesc pe a lui. Toată furia îmi este înlăturată de un zâmbet aproape perfect. Niște dinți orbitori, buze generoase și gropitele din obraji, m-au înmuiat. M-am axat apoi pe restul trăsăturilor chipului său și am remarcat o față aproape rotundă, cu pomeți proeminenți, o barbă de câteva zile, îngrijită, și niște ochi absolut superbi, în interiorul cărora m-am pierdut de tot. Deși mici și triști, ochii lui erau fermecători — o nuanță de un albastru intens, cu o tentă de gri.

Câțiva cârlionți lăbărțați, aurii, de așa natură și de o asemenea culoare încât multe fete ar fi invidioase, îi acopereau sprâncenele blonde și definite. Purta o cămașă cambrată, de un bleu deschis și cu un model interesant pe care a acoperit-o cu un sacou bleumarin. Avea niște blugi negri, destul de strâmți, ce îi evidențiau picioarele subțiri, dar musculoase, ca de gazelă. Purta o pereche de pantofi de aceeași nuanță ca și sacoul. Era înalt și, deși subțirel, se vedea că mai trece din când în când pe la sală.

Avea un aer misterios și, totodată, părea a fi un bărbat extrem de romantic.

— Îmi cer mii de scuze! îmi spune, deși în engleză, cu acel accent franțuzesc după care mă topesc.

— Nu este nicio problema de dată aceasta! îi răspund în franceză de această dată, iar zâmbetul acela criminal îi descoperă încă o dată gropitele.

— Francis! Francis-Alexandre Gaubert, îmi spune, iar numele lui răsună la fel de frumos ca o poezie în capul meu.

Nu știu din ce motiv numele lui îmi sună tare cunoscut; dar sunt de-a dreptul fermecată de bărbatul din fața mea, încât refuz să îmi mai strofoc creierii cu astfel de detalii.

— C-Chriss! Amber Chrisstine Fayre! mă bâlbâi la rândul meu în timp ce mă adun de pe jos.

— Chrisstine, pronunță cu acel accent franțuzesc și îl ascult fascinată. Încântat de cunoștiință, îmi zâmbește fermecător. Să înțeleg că... vom fi vecini?

— Păi... Așa se pare, îi zâmbesc și eu la rândul meu.

— Acum chiar sunt tare fericit!

— Suntem doi vecini fericiți, atunci! Îi spun și ne amuzăm împreună.

— Și... ai venit de mult aici? mă întreabă curios.

— Am ajuns acum câteva ore. Doar că, na, prima noapte în Paris și eu să o dorm?!

— Aici îți cam dau dreptate.

Îl puteam vedea cum îi apare o mică încruntătură între sprâncene și cum ochii lui devin deodată melancolici. Mă studia din cap până în picioare și părea că vrea să îmi citească gândurile. Îl cercetam la rândul meu și părea că îmi ascunde ceva. Avea o alură misterioasă și un parfum atât de puternic încât nu mi se mai oxigena creierul. Și-a dezvăluit încă o dată dinții aceia strălucitori și a reluat conversația.

— Și te întâlnești cu cineva anume?

— Aaa, nu. Am câțiva colegi de facultate pe care i-am cunoscut în L.A., dar nu. Momentan sunt singură, răspund repezit și mă înroșesc toată.

De ce Doamne Iartă-mă am spus așa ceva? O să creadă că sunt o ciudată! Hoinăresc străzile interminabile ale Parisului noaptea... Și de una singură! Bravo, Chriss!

— Dar cum să te plimbi singură?! Nici nu se pune problema! Dă-mi voie, te rog, să fiu ghidul tău în această seară, grăiește și amuțesc într-o clipită.