COCKTAIL (în curs de corectare)

36.

Îl privesc însetată, așteptând cu nerăbdare următoarea mișcare. Privirile celor din jur devin tot mai confuze, iar eu abia acum realizez ce s-a întâmplat de fapt. Mă simt deplorabil în fața lui. Deși, încă nu înțeleg ce a fost în mintea lui când a omis acest detaliu, încă nu încetează a mă surprinde... și într-un mod plăcut!

Inima îmi bate tot mai repede, iar respirația îmi este din ce în ce mai accelerată. Ochii curioși ai angajaților mă impacientează și, din acest motiv, tot ce reușesc să răsuflu printre suspine:

— Îmi pare rău! rostesc mai mult în șoaptă, după care mă întorc pe călcâie și părăsesc într-o viteză de nedescris biroul șefului meu.

În timp ce alergam ca și cum o haită întreagă de câini vagabonzi m-ar fi alergat, persoanele din jur nu încetau a-mi arunca priviri condamnatorii și răutăcioase. M-am oprit brusc, în mijlocul tuturor, și, fără a mai gândi, am deschis gura:

— Fayre. Domnișoara Fayre, pentru fiecare dintre voi! aproape că am zbierat către mulțimea buimăcită. Da! Este compania mea! am ridicat și mai mult vocea. O singură privire din această, un singur cuvânt pe la spatele meu, și ați zburat de aici! Este clar?

I-am privit dur și ucigător, și am putut observa cum fetele lor s-au schimbat, căpătând o nuanță palidă, și cum fiecare dintre acești spectatori a încremenit de frică. Dacă îi ardea curiozitatea înainte, acum își vor dori să nu fi aflat în veci cine sunt!

Am zâmbit triumfător, mi-am îndreptat spatele, după care mi-am continuat drumul, cu capul sus, mergând cu mândrie printre angajații care îmi făceau culoar. Mă simțeam ca pe podium, singura diferența fiind privirile temătoare, și nu cele pline de admirație, ale spectatorilor. Dar mai contează? Frică. Să le fie frică! Frica este cel mai sigur mod de a câștiga respectul celor din jur. Și cum trăim într-o lume a hienelor, unde fiecare luptă pentru sine, o lume în care ne devorăm unul pe altul fără cea mai mică urmă de regret, aleg să fiu eu regele junglei, astfel încât fiecare să îngenuncheze în fața mea.

Am ajuns mult mai repede decât mă așteptăm în biroul meu, trântind ușa în urmă cu o asemenea ură, încât săraca Andi s-a speriat. Am tras jaluzelele și m-am cufundat în canapeaua vișinie, așezată într-un colț al camerei, și m-am lăsat acaparată de valul de emoții pe care cu greu l-am stăpânit până acum.

Am închis ochii, strângându-i exagerat de tare pentru a-mi potoli lacrimile ce nu s-au sfiit a se ivi pe fața mea mică, lăsând dâre umede și fierbinți în urma lor. Oftez adânc și tot ce îmi doresc acum este să mă întorc acasă. Îmi este dor de L.A., îmi este dor de familie, îmi este dor de prieteni, îmi este dor de...

— Ce cauți aici? am tresărit la auzul scârțăitului ușii, care mi-a dat de înțeles că nu mai sunt singură.

— Chriss, șoptește cu o voce moderată.

Se apropia încet de mine, iar în urma lui, aceeași silueta enigmatică împingea același căruț de mai devreme.

— Francis, suspin epuizată.

Nu spune nimic. Îi face semn valetului, iar acesta dispare într-o secundă. Se apropie apoi și mai mult de mine, așezându-se în dreapta mea, adâncindu-se și mai mult în canapea. Mă privește cu compasiune și își plimbă degetul pe fața mea, culegând fiecare lacrimă. Îmi zâmbește apoi atât de frumos, încât îmi alungă orice gând și orice urmă de tristețe.

— Oh, ma cherie, continuă cu o blândețe de invidiat, care îmi alina durerea. Ai plecat într-o fugă de nedescris, încât nici nu ai apucat să mănânci! mă ceartă cu un ton grijuliu și reușește să aducă un mic zâmbet pe chipul meu.