Mirosul de brad din masina mamei se resimtea inca si in acea vineri, scaldata intr-o caldura toropitoare de iunie, cu iz de vacanta si pete mucegaite ce prindeau contur din trecut. Imi verificam chipul din oglinda, ce radia de un zambet sincer, cu multa speranta pana in suflet.
- Ti-ai luat banii la tine? Ma intreba mama, in timp ce inchidea portiera.
- Da. S-ar putea sa ies in oras cu Andrada si Diana...
- Ok, daca este ceva iei taxiul, da?
- Aham.
Cu fiecare secunda, in care liceul era mai aproape de masina, cu atat venele incepeau sa mi se ingroase, respiratia sa mi se ingreuneze, iar pulsul sa accelereze. Zambetul parca incepea sa dispara, insa eram pregatita. Era si normal sa fiu pregatita dupa ce imi petrecusem seara de dinainte plangand si incercand sa imi fac planuri de viitor, in care numele celor doi pareau inexistente. Chiar incepeam sa ma obisnuiesc cu disparitia lor ce avea sa se resimta incepand de luni de cand aveam sa intru in vacanta, complet.
Masina oprise. Corpul meu se balansa usor in fata, strangandu-mi geanta pe langa trupul ce scancea usor. Parfumul meu puternic inca se resimtea. Am privit-o pe mama care imi daduse cateva sfaturi in legatura cu ceea ce se numea o parte din drama adolescentina.
- Vei fi bine, draga mea. Haide, acum du-te. Ma suni cand termini.
- Uhum.. Am incercat sa indrug un raspuns afirmativ si am apasat manerul portierei. Trebuia sa trec si de acest pas, iar apoi urma sa fiu libera.
Pasii mei erau grei. Picioarele mele abia se ridicau de la solul ce incepea sa se incinga din cauza temperaturii ce cu fiecare minut se incarca cu grade. Mi-am vazut cativa amici, ce pareau extrem de ralaxati. Cred si eu, doar e finalul scolii! Mi-am indreptat corpul spre aleea ce ducea spre poarta elevilor, cand trupul meu la propriu s-a oprit, pentru o fractiune de secunda.
Ochii mei au recunoscut ceea ce se numea masina destinului, jeep-ul sau rosu. Ca in orice alta zi era acolo, parcat, insa el lipsea cu desevarsire din raza mea vizuala. E sfarsitul anului ce cauta aici? Am privit inapoi pentru a vedea daca cineva observase faptul ca m-am oprit. Nimeni. Pfiuu si mi-am reluat drumul.
Mayla continua sa mergi. Pana la urma ce se poate intampla? Proasta intrebare mi-am ales sa intreb si eu destinul. Raspunsul avea sa vina mai tarziu.
Pentru ultima data ca si eleva de clasa a zecea am pasit peste pragul portii. Imaginea scenei in care ramasesem cu ei blocata in acea zi friguroasa de ianuarie imi facu tamplele sa simta o presiune si un zambet sa se furiseze pe chipul meu usor obosit. Am strans si mai tare manerul gentii, in speranta ca imaginile din trecut nu aveau sa ma bantuie pe parcusrul intregii zile.
- Maylaa! Ma striga Daria venind sa ma imbratiseze.
- Heei. Am zis cat s poate de politicoasa.
- Ne intrebam cand aveai de gand sa vii..
- Cati au mai venit?
- Suntem putini..Codrin nu mai vine si nici Lucian.
- Era de asteptat. Am zis facandu-le pe restul colegilor ce au venit catre mine sa rada.
Ne-am imbratisat, iar eu mi-am purtat mica masca fericita, usor buimaca, copilaroasa plina de sperante si fericita. Nici eu nu stiam de ce mimam fericire si ma rugam ca nimeni sa nu ma intrebe motivul. Oricum aveam raspunsul pregatit. Oare minteam!?
- Cum sa nu fiu fericita cand se termina scoala !? Si am realizat ca o parte din mine avea sa se rupa in mici bucati.
Nu va mai avea cine sa imi mai dedice cosuri, cine sa ma mai strige prin pauze, cine sa ma invite sa joc diverse jocuri cu ei, cine sa imi dea cereri sau cine sa mi le refuze, cine sa ma faca sa zbor cu aripile frante sau cine sa ma urmareasca prin pauze, cine sa mai faca glume despre o asa numita relatie, cine sa imi sparga buza, cine sa ma imprumute cu tigari pe care nu aveam de gand sa le fumez, cine sa ma faca sa trec de la o stare la alta, cine sa ma faca sa tresar, cine sa isi mai opreasca masina langa mine, cine sa imi ofere drogul de care am devenit dependenta. Nimeni.
Va ramane un spatiu gol si aici nu ma refer numai la masinile ce vor disparea din fata portii, ci ma refer la spatiul pe care il ocupau in liceu, in amintirile pe care fara sa vrem le-am format, le-am conturat.
∞
Ropote de aplauze, discursuri formale, zeci de copii, iar gandurile mele parca nici nu aveau loc. Se ajunsesera de abia la mijlocul listei de premiere, iar eu simteam cum printre atatea capuri, umeri incordati si printre atatea rasete, calmul si linistea mea se pierdeau. Asa ca fara sa ma gandesc de doua ori, mi-am facut loc prin multime spre poarta. Aveam nevoie de putin timp singura si de ceva mai mult aer.
In drumul meu spre iesire, am daramat cateva buchete de flori, am calcat o fetita pe picior si era sa dau peste portar. Da, Mayla, bine lucrat! Si capul meu care incerca sa pluteasca in trecut se oprise din orice alta actiune cand ochii mei au dat peste chipul lui Bogdan, dupa ce am facut primul pas in afara curtii liceului. Vorbea ca deobicei la telefon, cu zambetul lui atat de pur, cu parul sau ciufulit. Si vorbea cu ea. Nu, nu pentru ca as interpreta eu, dar cand il auzi ca ii zicea: ''Da, iubire'' ''Si eu pe tine.'' te gandesti la iubita lui.
Un cutit s-a infipt. Norocul meu a fost ca dupa ce m-a vazut s-a intors cumva cu fata spre masina, incepand sa vorbeasca mai incet. Doar un cutit Mayla? Doar unul ? Durea si mai tare faptul ca pana si il ultimul ceas el vorbea tot cu ea. Si jocul in acel moment am hotarat ca avea sa se opreasca. Avea sa ma doara si sa imi para rau, dar alta solutie nu exista. Trebuia sa inceteze.
M-am asezat pe bordura gardului, cu privirea indreptata spre stanga. Andrada venea agale. Si uitasem de ea. Pur si simplu eram intr-un haos mintal prea mare ca sa mai realizez anumite lucruri. Cand ma vazu zambi larg. Am indraznit sa ma mai uit inca o data spre Bogdan, ce acum parea ca isi terminase discutia siropoasa, cand cu viteza, intre mine si el o alta masina ocupa spatiul, fara sa apuc nici macar sa clipesc. Intr-adevar stateam prost la capitolul detaliilor in acea zi, din moment ce nu am putut sa observ cum Alex, in masina sa tocmai a incetinit intre noi. Muzica de la radio rasuna.
A lasat geamul jos, dar Bogdan parca privea in gol, inspre mine.
- Frate ce faci? Striga Alex, pe langa versurile Deliei de la Ipotecat care rasunau. Acum pe bune destinule, ''Ipotecat''? Si mai ales partea cu: Poti fugi, dar nu te poti ascunde
Soarta te gaseste oriunde !?
- Ahh, bine ma! Am venit ca m-a chemat Iordache. Tu?
- Pentru fratemiu. Hai ca parchez.
Am simtit un nod in gat. Bogdan a suras. Acel suras de care imi fusese dor, ultimul de care aveam sa am parte, dupa aceea, un nor de praf cald lasa masina lui Alex in urma. Cand Andrada ajunsese langa mine, m-am ridicat, strangandu-mi limba intre dinti si am plecat cu o atitudine de fata fitoasa, ingamfata, pentru care esti un nimic, tu ca si baiat.
- Mayla ai vazut?
- Nici nu vreau sa aud. I-am raspuns Andradei fara sa las ca vreo urma de regret sa mi se citeasca in voce.
Alte minute pierdute si strigate pentru diplome, iar festivitatea s-a incheiat. Ore de agonie, in care venele mele gemeau, celulele mele isi cereau dreptul la libertate iar capul meu mi se parea ca va pocni de la atata presiune. Pur si simplu parea totul prea mult. Pogonici cocotata pe niste tocuri ma detensiona foarte mult. Mai ales ca atunci cand se urca pe mica scena sa isi ia mica diploma, se impiedica aproape aterizand in bratele dirigii. Minunat. Unde naiba era Bughi sa o vada!?
Am ras cu Andrada, incercand sa nu ii mai caut pe cei doi cu privirea. Era greu, mai ales ca atunci cand am urcat si eu pe scena, in ordinea alfabetica, l-am surprins pe Alex spriinjinit de un copac, retras tragand dintr-o tigara admirand intreaga scena. Era usor melancolic, incordat, dar oarecum calm. Asta pana cand Bogdan a venit si i-a dat una dupa cap, intrebandu-l si facand cateva glume care nu aveau legatura cu mine. Din acel moment i-am repierdut in multime pe amandoi.
∞
Eram la baia elevilor si imi asezam parul, cat sa nu imi mai acopere umerii, asteptand-o pe Andrada. Dupa cateva secunde eram afara. Am inspirat puternic, iar Andrada a venit si mi-a cuprins mana usor, apoi lasandu-ma in voia deciziei mele, am inaintat. Erau acolo. Cativa elevi mai vorbeau cu profesorii prin curte, insa nimeni altcineva in rest. Pur si simplu tremuram. Era pentru ultima data cand aveam sa ii vad. Acum era momentul cand puneam punct.
Cu fiecare pas pe care il faceam catre poarta, scenele cu ei se reluau in mintea mea injectata de vise, lacrimile varsate parca voiau sa reapara, dar si zambetele si rasetele de pe scari dupa pauzele in care ii intalneam si glumele rasunau ca niste ecouri adolescentine. Ahh, cate amintiri!
Si am pasit. Alex m-a privit lung si atunci si Bogdan ce radea tare, imitand un accent moldovenesc, tragand din tigara, lasandu-si la iveala claviculele, din cauza bluzei ce avea un decolteu sub forma de V s-a intors. Mi-a sorbit, fara nicio retinere trupul, ca deobicei in stilul sau. Ma obisnuisem. Era ultima privire, ca un ''adio'' fara cuvinte.
M-au privit lung, simultan, ciudat, ca si cum cuvintele se agatau de niste pereti invadati de sentimente, izbindu-se. Tacere mormantala, suflete chinuite si sentimente nespuse. Ce puteam sa cer mai mult decat o scena finala. I-am privit pentru ultima data. Si daca ar fi trebuit sa le vorbesc le-as fi spus cate ceva, ce domnae sub sufletul meu.
- Suntem toti trei bagati in tot acest fenomen numit destin. Nu stiu cum am reusitv sa ajung aici, dar orice ar fi eu ies din joc. Sper ca atunci cand amandoi veti fi la Bucuresti, indragostiti de viata de boboc la facultate sa nu va mai amintiti de Mayla, tipa cu multe vise si sclipiri in priviri. Parca as spera sa ma uitati sau nu.. Timpul va semna sentinta in locul meu. Tie, Bogdan iti doresc fericire cu draga ta Niky Patrisia si sper ca relatia voastra la distanta sa tina, sa mearga, iar ochii tai si vorbele tale sa se abtina de a se arunca in pacatele barbatesti. Tu? Alex! Ahh, cate emotii si stari nasti doar uitandu-te la mine. Ma enervezi pentru ca de multe ori esti meschin cu preocupari mult prea amare, dar ai un suflet bun pe care tot in ingropi din cauza despartirii de Cristina Martea. Imi va fi dor de voi, dar nu imi pot opri viata din cauza unui tren ce nu are o directie pentru mine. Adio!
Si atunci cand buzele mele, iar ochii mei au rostit la unison Adio, iar Bogdan se intoarse continuandu-si imitatia lui, corpul meu s-a intors si el luand directia opusa, spre centru. Andrada mi se alatura in cele din urma.
- Alex cred ca inca se mai uita.
- Trebuie sa nu imi mai pese.
- Finalul?
- Trebuie.
Durea. Simteam cum cu fiecare pas, capul meu parca voia sa se intoarca trupul sa il cuprinda pe a lui Alex si sa ii ofer un sarut pe obrazul lui Bogdan, otravit, sub numele altui nume feminin. Cata cruzime si indurare pentru biata mea fiinta de pe atunci!
Imi venea sa plang si desi a fost primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acasa, m-am gandit sa nu o fac.
Intr-un final sunt libera. Sunt libera sa imi traiesc viata fara sa ma gandesc ce se va putea intampla a doua zi, fara sa ma gandesc ca s-ar putea ajunge mai departe cu o poveste din care eu de azi, nu mai fac parte. Ce se va intampla? Nimic nu se va mai putea intampla, nu!?. Probabil ca alaturi de vreo prietena sau chiar singura ma voi interesa daca si-au atins visele de a ajunge in Bucuresti, dar nimic mai mult. Va fi o vara ca toate celelalte. Piscina, inghetata, carti, filme, planuri, inspiratie si multa muzica buna alaturi de alte excursii. Atata tot. Ei nu aveau ce sa mai caute. Probabil nu ma meritau. Si nu ma merita, nu pentru ca as fi eu prea buna pentru valoarea lor morala, ci pentru ca niciunul nu a vrut sa ma cunoasca. S-au rezumat doar la liceu, de parca cimitirul acesta ar fi limita noastra.
Daca greseam cand gandeam astfel? Aproximativ.
Daca cineva avea sa vina la mine si sa imi spuna:
- Mayla jocul nu se termina cand tu decizi. Nimeni nu mai poate iesi din joc.
Probabil ca aveam sa il pocnesc sau sa pufnesc in ras. Pana la urma suntem stapani pe propriile noastre vieti. Asta pana cand destinul te face un pion.Andrada ma avertiza.
- Uite poate am vei injura dar eu nu cred ca e finalul..Adica nu se poate termina asa.
- Ba da, Andra, iar eu am acceptat asta. E ok.
- Bun, atunci sa zicem ca asta e finalul.
Cateva lacrimi voiau sa cedeze tentatiei de a imi umple obrajii imbujorati, dar am rezistat. Nu aveam de gand sa fac vreo scena dramatica. Trebuia sa nu privesc inapoi. Fara imagini de adio, fara priviri dulci, doar cu un bagaj plin de amintiri. Si l-am tarait pana acasa, unde mi-am gasit linistea dupa ce am stat la cateva discutii intense cu Diana si Andrada.
Ma astepta o vara lunga. Daca aveam, sa stiu ce urma, probabil ca as fi negat cu vehementa si as fi blestemat de sute de ori destinul. Trebuia doar sa stiu ca nu poti hotara cand cineva iese din viata ta, atata timp cat el vrea sa ramana, fie mai mult sau mai putin, impins de destin, mai precis de jocul destinului.
________________________________________________________________________--
*pe 15 decembrie voi posta si Nota autoarei *