Artificii. Zeci de artificii isi gaseau sfarsitul explorand cerul si lasand in urma lor pete de culori. Mama filma scena, bucurandu-se alaturi de restul musafirilor. Mica petrecere o tinusem la noi acasa, cu membrii ai familiei, prieteni apropiati si copiii acestora, de care eu trebuia sa ma ocup. Din pacate, nu am putut sa merg la o petrecere din centrul orasului, astfel ramanand blocata in aceasta bula de familie. Dar, oarecum imi placea atmosfera. Eram sefa care spunea: Nu atinge aia! Nu fa aia! Da-te jos de acolo!
- Mayla adu niste pahare din bucatarie!
- Imediat.
Uram cand ma trimitea dupa ceva, dar presupun ca asa am sa le fac si eu copiilor mei. Am luat paharele de pe masa si m-am indreptat inspre ea, umplundu-le cu o samapanie din Franta, adusa de o prietena de a mamei.
Ora 00:00.
Momentul dorintelor.De as fi stiut ca tot ce imi doream avea sa mi se indeplineasca, nu cred ca as fi schimbat nimic. Voiam sa simt ca am 17 ani, sa simt acei fluturi, sa simt ca am ochii aceia care ma urmaresc, sa simt varsta la care ar trebui ca dragostea sa fie preocuparea mea principala. Ce dorinta jalnica ar spune unele persoane, insa eu aveam totul, mai putin acea mica picatura de intensitate, de dragoste cu nabadai, ce orice alta adolescenta o cauta.
Probabil ca cei carora le povestesc asta, s-ar gandi: Dragostea asta pe care tot ti-o doresti, povestea asta care trebuie sa se lase cu nabadai, nu crezi ca ti-ar ocupa prea mult timp? Raspunsul din acest moment ar fi pozitiv, insa nimeni nu poate citi viitorul.
Am cantat, am facut poze si am mancat atat de mult, incat am avut nevoie de doua pastile pentru digestie. A doua zi simteam cum se invarte casa cu mine, din cauza ca am baut cateva pahare de sampanie si am mancat prea mult. Insa, dupa cateva ore bune, in care am zabovit in pat, urmarind acele emisiuni romanesti tipice, m-am simtit mai bine.
Andrada mi-a raspuns la telefon cu greu, avand unul nou si bineinteles ca ma intreba de carte. Tipic ei.
- Ai citit cartea?
- Nu, draga. Dar cand amm timp, o voi citi, ok?
- Mai avem o saptamana.
- Fie. O voi citi..Stai fara griji.
- Bine bine.
Si fara sa stiu ce fac, impinsa de plictiseala si din lipsa de ocupatie, am deschis acea carte. Intr-adevar am invatat cate ceva despre zodii si am trecut de mai multe ori cu privirea peste zodia mea, sagetator.
Exact ce ma interesa. Am zambit pentru ca nu credeam ca aveam sa citesc vreodata o asemenea ineptie.
Sagetatorii sunt fiinte sepciale ce se ascund de multe ori sub umbre de egoism. Le place sa conduca situatia, insa de dragul fiintei iubite, uneori se lasa condusi si isi dau seama prea tarziu de actiuni. Cand vine vorba de dragoste sunt orbiti. E ca si cum cineva i-ar lega la ochi si i-ar lasa doar cu o harta muta in maini.
Da, da sigur. Cate ineptii!
Abia asteptam scoala. Abia asteptam sa evadez. Intreaga vacanta mi-am petrecut-o cu Rex, cainele meu lup. Desi temperaturile au ajuns pana la - 10 grade, am reusit sa ma tavalesc prin zapada de dragul vremurilor apuse, de cand eram doar un copil. Intr-una din zile am reusit sa ies cu dragii mei colegi la patinoar. Bineinteles ca Pogonici a inceput sa fredoneze manele pe patinoar, iar Pancu sa se planga ca baietii din jur o pipaie si ca se dau la ea. Nimic adevarat. Insa, intoarsa de la iesirile de prin oras, de fiecare data simteam o tacere ce imi inchidea mintea. Era vorba de Tudor, de care nu mai auzisem nimic de ceva vreme si de care din acel moment nu aveam sa mai aud nimic niciodata.
Dupa luni bune am aflat ca s-a mutat cu parintii lui in Italia, dezactivandu-si contul de facebook si schimbandu-si numarul de telefon. Intr-o seara am inceput o conversatie cu Stefan. A fost o conversatie atat de plictisitoare, incat ar fi o pierdere de timp numai sa imi amintesc ce am discutat.
Pur si simplu nu am fost compatibili. Nu deschidea niciun subiect de discutii, iar eu simteam ca vorbesc singura, mai ales ca emoticonale pentru el, pareau niste ecuatii de matematica pe care prefera sa le ignore, adica sa nu le foloseasca.
Cele trei saptamani de vacanta m-ar relaxat si m-au facaut sa imi pun in ordine gandurile. Tragand o linia a rationalitatii am luat cateva decizii. Stefan pentru mine era acel baiat, simplu, dar stilat. Nimic mai mult. Imi placea de el, insa mai mult decat orice doar acel ambalaj si nu ma refer la aspect, ci mai mult de atat, la stilul sau de a se imbraca. Asa ca odata ce aveam sa ma reintorc la liceul, lucrurile aveau sa decurga normal, fara prea multa impacientare la adresa lui.
Oricum, am preferat sa las lucrurile in voia sortii. Voiam sa incerc ceva nou. Niciodata nu am lasat lucrurile la voia intamplarii, insa am simtit un instinct ciudat care mi-a spus ca asa este cel mai bine. Si pana la urma, ce se poate intampla, daca ma las condusa de situatie!?
