Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XLIII

~tu ai continuat să fii tu, în timp ce eu am continuat să îmi fac speranțe mult prea false.~

~

POV. Nath

Stăteam întins pe canapea, zgâriind plictisit materialul rece din piele și navigând nu prea entuziasmat pe internet. Încercam în zadar să găsesc ceva interesant de făcut cu adevărat. Trebuia să mă înscriu la vreo școală, la oricare, însă trebuia sa am ceva diplomă ca sa mă pot angaja, însă nici una nu accepta fără documente. Mă enervam. Mă simțeam prost sa trăiesc pe spatele altcuiva și ideea de a mă reîntoarce în rai era complet tăiată de pe listă.

Îmi trec degetele prin păr și răsuflu lung, așezând laptopul pe măsuța de cafea și lăsându-mi capul pe spate. Ceva îmi părea în neregulă, nu știam ce, însă aveam chiar impresia ca sunt... gol pe dinăuntru. Un sentiment atât de ciudat, însă îl simțeam prea bine de câteva zile deja. La naiba.

Aud ușa, semn că s-a întors Maia. Era și timpul deja, orele s-au terminat, presupun. Deja am cam ajuns sa uit orarul plus ca Maia avea și alte ore. Ușor nostalgic, deoarece am hotărât să nu mai frecventez școala. Până la urmă, daca o făceam, aveam sa mă reîntâlnesc cu părinții mei și cu Killian. Momentan, încă cu niciunul nu mi-aș dori să vorbesc. Nu mă cred suficient de în stare.

—Hei, cum a fost astăzi? Încerc să fac conversație, deoarece chiar duceam lipsă unei conversații față în față cu cineva.

Fata zâmbește discret și își dă haina jos de pe umeri, aranjând-o în cuier. Își pieptănă fugitiv părul cu degetele și mi-se alătură mie pe canapea.

—Bine, îmi răspunde sec. Nath... Nu vreau să sune că te oblig sau ceva de genul, însă părinții tăi chiar vor să vorbească cu tine, murmură încordată.

Râd sec și îi evit privirea. Cel mai probabil au discutat cu ea la școală, însă chiar sper ca nu le-a spus ca sunt la ea. Parcă mă și aștept să îi văd la ușă în curând blestemându-mă că m-am alăturat diavolului. Chiar ironic, având în vedere ca nu eu am fost cel care m-am culcat cu un om și am lăsat-o gravidă acum câteva sute de ani.

—Nici mort, știu foarte bine despre ce vor ei să vorbească, veni răspunsul meu prompt.

Maia mă privește ușor dezamăgită și oftează greu. Nu o judec pe ea pentru că încearcă să mă împace cu propria familie, însă dânsa a avut norocul la o familie normală. Cel puțin asta consider prin faptul că continuă să țină legătura cât mai des posibil cu ei. Ea nu îmi știe părinții, eu îi știu pe ai mei și sunt suficient de matur încât să știu ce fel de alegere sa fac.

—Au avut suficient timp să se gândească și să reflecte asupra situației. Sunt convinsă că ei te iubesc suficient încât să treacă peste... ăăh, această întâmplare și să te ierte. Oferă-le o șansă și nu mai fi atât de încăpățânat, încearcă în zadar fata să mă convingă.

Dau negativ din cap. Era în zadar totul. Poate ea consideră asta pentru ca a crescut într-un mediu în care a fost acceptată, însă pentru mine este fix opusul. De la naștere am fost considerat doar o greșeală, doar pentru ca tatăl meu nu este în stare sa își țină nevoile sub control. Poate consideră ei ca este vina mea, însă deja au întrecut măsura.

—Lasă, Maia, nu înțelegi, te rog, murmur cu jumătate de glas și îmi adun genunchii la piept.

Nu voiam să se simtă prost din cauza mea, însă nu știa chiar absolut tot. Știa doar ca ne-am certat din cauză că tatăl meu a aflat ca urmăresc câteva pagini lgbtq+ pe instagram, iar cu ocazia asta au aflat ca sunt gay. Ceea ce nu știe este că iarăși mi-au reproșat că sunt o greșeală, iar tata chiar m-a pălmuit. Iar apoi din cauza stresului, am ajuns la spital cu un atac de panică și nici unul nu s-a obosit să mă viziteze. Patetic. La naiba, ce mi-aș dori sa o reîntâlnesc pe mama mea reală, deși a murit acum câteva sute de ani.

—Îmi pare rău, însă chiar mă simt vinovată. După mine te-ai luat pentru ca ți-am spus că ți-am recomandat paginile..., oftează ea lung.

Nu era vina ei. Era a mea... știam suficient de bine că ai mei au obiceiul de a-mi umbla prin telefon, însă am insistat sa fac asta. De parcă îmi doream ca ei sa afle, nu știu ce era in mintea mea sau ce este, însă nu pot minți ca mă simt puțin mai liber după ce am reușit sa le spun adevărul. Aș fi vrut sa o contrazic, însă ea continuă să vorbească înainte să îmi ofere șansa.

—Hai sa schimbăm subiectul. Astăzi este ziua lui Alex și ne invită la 7 seara la petrecere, zâmbește larg, afișându-și dantura perfectă.

O privesc suspicios și înghit în sec. Nu pot spune că sunt chiar în dispoziția necesară de o petrecere, mai ales că având în vedere faptul că este ziua lui Alex, este categoric faptul că va fi și un oarecare brunet prezent. Nu sunt gata să dau ochii cu el, mai ales după ce am reușit să mă fac de toată rușinea într-un mod complet original. La naiba, ce dracu a fost in capul meu atunci? Am stricat orice fărâmă de prietenie dintre noi, deși nici nu cred că a fost vreodată ceva între noi.

Killian este... Killian. Nu cred ca vreodată i-a păsat de altcineva, în timp ce eu tot am continuat să îmi fac speranțe. Deși știam prea bine cât de false erau.

—Minunat, răspund sec. O sa îi transmit un cadou pe care să i-l oferi, veni răspunsul meu complet vag.

Maia își fixează privirea spre mine, încruntându-se. Oftează lung și își trece limba peste buze, dându-și câteva șuvițe de păr după ureche.

—Alex a insistat să vii si tu, îmi reproșă pe un ton sec.

Afișez același zâmbet fals și îmi dau ochii peste cap. Este clar ca ea doar voia să vin pentru că știa foarte bine despre ce este vorba între mine și Killian. Ea chiar avea impresia ca am măcar o șansă.

—Nu, merci. Nu o sa îmi ducă dorul, îi răspund sarcastic și îmi rezem fața in palmă.

Mă ridic de pe canapea și cu ea pe urmele mele, intrăm în bibliotecă. Se pare că plecarea mea nu a fost un indiciu suficient că eu chiar nu doresc să continui discuția aceasta, deoarece Maia continuă să vorbească:

—Te rog, crede-mă, este important și trebuie sa vii.

Mă apropii de frigider și scot câteva legume, pe care le așez ulterior pe masă și mă apuc sa le tai. Trebuia să mănânc, nu o făcusem de ceva timp deja și eram ușor slăbit.

—Ce să fie important? Să mă reîntâlnesc cu Killian? Maia, chiar îmi este rușine, bine? Nu vreau sa ajung acolo și să îmi râdă în față. Încerc să îl evit cât se poate, oftez greoi și cu putere înfig cuțitul în legumă.

Se rezemă de perete, privindu-mă nemulțumită.

—Defapt da. Te trag cu forța, daca nu vii, îmi explică, iar eu îmi ridic privirea spre ea.

Înghit în sec și îmi dau ochii peste cap.

—Ți-am explicat deja răspunsul meu. Nu încerca să mă faci să îmi schimb opinia, îi răspund prefăcându-mă concentrat în ceea ce făceam.

—Alex m-a rugat sa nu spun la nimeni, însă la naiba, Killian a decis să se întoarcă în iad și nu cred ca ai vrea să lași totul nerezolvat, îmi explică și simt un gol în stomac.

Killian sa plece...?