Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

XII

~ce pot ascunde o pereche de ochi albaștri în care te puteai îneca fără neștire~

~

Își frământă părul cu degetele, privind exasperat coala albă de hârtie din fața sa. Nu îmi oferă atenție, probabil a uitat deja de existența mea. Acum, singura sa preocupare, era acest proiect agasant pe care nu îl mai puteam duce la finiș de câteva ore bune. Deja, ajunsese și la mine ideea despre cât de anost este programul școlar. Faptul că am decis să vin de buna voie aici, nu mi-se părea atât de bun.

—Am putea să îl terminăm mai rapid dacă pocnesc din degete, îmi rezem capul in palmă și îl privesc pe Nathaniel cum trasează câteva linii pe coală.

Îmi aruncă o privire urâtă și se strâmbă, apoi își continuă munca. I-am mai propus de câteva ori asta, însă era încăpățânat rău de tot. Îngerii nu erau presupuși sa fie mai toleranți? Nathaniel numai îngăduitor nu era.

—Nu, nu ar fi corect. Se numește trișat! Plus ca tu ai insistat sa facem proiectul noi doi, deci respectă-mi alegerea, îmi răspunde el ușor cu o oarecare tona de frustrare în glas.

Mă prăbușesc pe canapea și expir lung, lipindu-mi brațul de frunte. Proiectul era obositor, însă nu neapărat asta mă impacienta atât de tare. Ceva gând nu îmi dădea pace și nici măcar nu aveam habar ce fel de gând! Sunt atât de iritat.

—Trișat sau nu, oricum nu avem nevoie nici unul de școală, deci chiar nu are rost sa jucam corect, îi răspund și îl privesc sceptic.

Îmi aruncă aceiași privire tipică a sa și își dă ochii peste cap, continuându-și lucrul. Desena ceva porcărie de cub cu creionul, iar eu nu făceam nimic, dar totuși, era obositor. Sau poate eram eu pretențios și nu îmi plăcea să fac ceva pe cont propriu cât puteau atât de ușor să îmi folosesc adausul meu de a nu fi om.

—De parcă tu faci ceva. Deja regret ca am acceptat să lucrez cu tine, se plânge și începe a șterge ceva cu radiera.

Am să mă prefac că nu i-am auzit nemulțumirea sa asupra mea. Făceam totuși după cum voia el și tot dânsul se plângea! Eu eram cel care suferă aici de plictiseală.

Mă cobor de pe canapea și privesc peste umăr ce a făcut. Pufnesc uimit și înghit în sec. Nu arăta chiar atât de oribil, era puțin cam disproporționat, însă mi-se părea prea multă muncă degeaba, chiar dacă eram impresionat. Îmi așez mâna peste a sa și îi arăt ce a făcut greșit.

—Când mă plictisesc, îmi place sa desenez, îi recunosc. Uneori stăteam în norí și desenam oameni, având în vedere că ei sunt mai imperfecți, au mai multe detalii și sunt mai bine de desenat pentru antrenament, îi admit și schițez un zâmbet discret pe buze.

Brunetul mă privește uimit și pufnește amuzant, dându-și parul de pe frunte la o parte, folosind această manieră ca scuză pentru a-și lua mâna din a mea. Cam proastă încercare, deoarece îmi plăcea să observ fiecare amănunt. Nu îi plăcea absolut deloc când eram in preajma sa. Se simțea inconfortabil și îmi evita fiecare atingere, chiar dacă erau doar prietenești. Nu știu dacă presupunea altceva sau o făcea doar pentru ca sunt diavol.

—Ție sa îți placă sa desenezi? Nu pari genul, îmi răspunde frapat și își arcuiește sprâncenele confuz.

Chicotesc și îmi lipesc fruntea de umărul lui, luându-l ușor în brațe de la spate cu o mână. Tresare și își mușcă buza. Gest pe care îl făcea mereu când este îngrijorat, dar nu vrea sa arate.

Ce te îngrijorează, dragul meu Nath? Nu sunt un monstru sa te mănânc. Nu trebuie sa îți fie frică de mine.

Îmi trec cealaltă mâna prin părul său exagerat de moale și plăcut la atingere. Nath roși ușor și încercă sa scape de mine, însă fără rost. Nu o putea face într-o maniera suficient de politicoasă, astfel că renunță rapid.

—Mulți consideră că noi, diavolii, facem doar rău, însă nu este complet adevărat. Este corect, mai facem rău, însă asta pentru ca avem libertate deplină. Și avem și noi inimă și suntem ființe vii si noi, fiecare cu hobby-urile și personalitatea sa. Nu este atât de dificil. În schimb, îngerii fac doar bine pentru ca sunt limitați la asta. Crezi că ai face doar bine și în continuare dacă nu ai fi obligat? Îi pun întrebarea, privind coala de hârtie aproape gata.

Mă privește lung, oftează scurt și nemulțumit, apoi își lipi fruntea de masă, jucându-se cu creionul în mână, de parca s-ar gândi la ceva. Mi-aș permite sa îi citesc mintea, însă parcă aș fi fost nesimțit dacă i-aș face lui una ca asta.

—Poți să nu mai iei cu presupusul? Nu este adevărat, mie îmi place mai mult sa ajut lumea. Ai încercat vreodată să faci o faptă bună și să îi vezi zâmbetul fericit de pe buze? In schimb, voi diavolii vedeți mereu doar suferința, ură și invidie. Poți să spui că aveți libertate, însă va stă în sânge răutatea. Nu sunteți nici măcar în stare sa iubiți, îmi reproșează frustrat.

Îmi arcuiesc o sprânceana și îi examinez spatele micuț, la fel cum era și el defapt. Nu știu dacă îngerii puteau sa își modeleze corpul după bunul plac, însă este categoric ca nu prea a umblat el la înălțime.

—Ești atât de sigur? Îl întreb și îmi bag mâinile în sân.

Își ridică fața de pe masă și fără să realizăm niciunul, eu continuasem sa îl îmbrățișez. Îi simt căldura corpului lipită de a mea, acțiune care îmi aduce un sentiment ciudat.

Poate era corect într-o privința. Diavolii preferau mai des să facă rău, însă asta pentru că îi hrănea. Putea să iubească, însă asta doar pentru un alt diavol. Și chiar daca vedeau doar suferință, ură și invidie, asta îi făcea pe ei fericiți. Ce contează fericirea altora când o aveai pe a ta?

Dar eu nu eram un diavol obișnuit. Eram fiul unui înger căzut și a unui diavol pe jumătate om. Eram un diavol, un înger și un om în același timp. Puteam sa fac tot ce vreau. Chiar și să iubesc un om.

—Am citit destul de multe despre diavoli. Știu cum acționează. Știu și ca te prefaci ca vrei sa îmi fii prieten, doar ca sa mă duci în păcat, însă aș putea folosi această ocazie ca sa îmi pot testa credința, îmi explică bărbatul și mă privește calm.

Mă încrunt la auzul remarcii ipocrite. Încă nu avea încredere în mine, iar acest amănunt mă dezamăgea. Nu voiam sa fiu prieten cu el ca sa îl duc in păcat, poate inițial mi-se părea interesant sa fac asta, dar am făcut acea înțelegere până la urmă, iar Killian se ține de promisiuni și nu le încalcă.

Îi iau mâna în a mea și îi sărut dosul palmei delicat, privindu-l în ochi adânc. Îmi evită privirea rapid, înghițind în sec. Tremură ușor.

—Nathaniel, oftez tăcut, chiar atât de puțină încredere în mine ai? Îi șoptesc întrebarea și mă apropii extrem de aproape de fața sa.

Nu mai spuse nimic, își păstră chiar o față serioasă și calmă, deși privirea sa reflecta tot amalgamul de emoții din interiorul său. Iar pentru primul moment, deodată mă întrebam ce ascunde el. Ce se poate afla după acea pereche de ochi albaștri în care te puteai îneca fără neștire? Această întrebare mă preocupa de ceva timp deja, însă încă nu i-am găsit răspunsul. Și totuși, orice ce ascunde, de ce merită acel lucru sa fie ascuns? Inițial am luat-o doar ca pe un joc, însă parcă simțeam ca el nu își dorea absolut deloc sa aflu răspunsul. Iar, în continuare, faptul că părea atât de pur, păstrându-și aerul sfânt și inocent, dar concomitent având comportamentul său dur și autoritar îmi dădea multe semne de întrebare.

În al doilea moment mă întrebam Ce aș putea crede despre tine, Nathaniel?

Iar în al treilea moment, îi simt gustul dominant de ciocolată de pe buzele moi.