Diavolul mi-a adus o floare (boyxboy)

I

Mama zâmbi larg și bate din palme entuziasmată. Un zâmbet mi-se afișa și mie pe buze, deoarece după atâția ani de insistat, acceptase în sfârșit!

—Prima dată pe Pământ chiar e interesant, mă bucur pentru tine, chicoti femeia și se așeza lângă tata.

Îmi mușc buza și expir lung. Îmi trec degetele prin păr și mă ridic de la masă.

—Atunci, săptămâna viitoare te vom trimite. Până atunci, mai bine ai studia comportamentul lor, îmi răspunde tata și se întoarce la documentele sale.
Pufnesc amuzat și afișez un zâmbet pe buze. Nu puteam sa mint, eram entuziasmat să văd cum stă treaba pe planetă. Aveam atâtea în minte.

~

—Știi cum sa te întorci în iad sau cum sa mă chemi? Pune întrebarea tata și mă privește sceptic.

Mă las pe canapea și arunc o țigară intre buze, lăsând fumul să îmi înece plămânii. Îmi duc o mână sub cap și îmi întind picioarele peste măsuța de cafea.

—Mhm, nu cred că aș putea să le uit oricum, privesc tavanul, fiind ușor impresionat de cat de frig este pe planetă.

Probabil mă obișnuisem prea tare cu căldura din iad, deoarece aici era categoric mai frig. Nu m-aș fi așteptat la acest lucru, totuși.

—Ok, atunci te las. Distracție plăcută, dă mâna cu mine, apoi bate din palme și dispăru din living.

Mă ridic și privesc imaginea de pe geam. Las fumul toxic sa îmi părăsească plămânii și admir orașul în noapte. Momentan nu puteam face nimic pentru că, se pare, oamenii dorm noaptea. Și diavolii dormeau, însă nu aveam niciodată un program la care să dormim absolut toți. Era, într-un fel, ciudat. Noaptea era momentul când toți oamenii erau sensibili și totuși, nimeni nu schimba asta.

Deși, în același timp, locul acesta era ciudat, chiar dacă eram într-un fel și om. Mama era jumătate om și jumătate diavol, deci puteam la fel de bine precum ea să supraviețuiesc mai mult fără să mănânc suflete de om. Am mai mâncat suflete până la urmă, însă nu îmi plac. Nu au consistență și nu înțeleg cum diavolii supraviețuiesc doar cu ele, sunt plictisitoare.

Și mai era un lucru. Capul mi-se simțea mult mai ușor fără coarne, deși vraja pe care a făcut-o tata este ca doar în iad sa am coarne, oricum le duceam dorul.

~

Ca să nu ies în evidență, copiasem rutina unui om normal. Nu știu dacă nimerisem bine, până la urmă, deoarece cred ca nu îmi va plăcea. Voiam doar sa îmi fac de cap, însă locul ăsta este plin de oameni și cred ca, poate, dar poate, merge. Nu am habar.

Cu mâinile în buzunar intru în curtea clădirii. Observ mai multe priviri asupra mea, însă decid doar sa le ofer un zâmbet larg. Reușesc totuși să observ cu privirea și câteva fete frumoase și deja parcă pe Pământ nu era absolut deloc nașpa. Cel puțin sunt sigur ca nu mă voi plictisi aici.

Timp de o săptămână am reușit foarte bine sa îmi fac documentele aici, deși nu am habar de ce se uită lumea în așa hal la mine. Nu cumva vraja nu funcționa și aveam ditamai coarnele pe cap? Asta ar fi stânjenitor și greu de explicat.

—Bună, tu ești tipul nou, nu? Se aude o voce și când îmi întorc capul, observ un grup de elevi.

Îmi scot țigara din buze și dau mâna cu ei, urmărindu-i cu privirea. Probabil după rânjetele cretine, erau ceva soi de oameni populari aici.

—Mda, nu prea am idee care e faza aici, râd sec.

Mă examină cu privirea și pufnește. Își băgă mâinile in buzunar și dă din cap încordat.

—Uh, ai fost la închisoare sau de ce ai venit la liceu abia acum? Câți ani ai? Întreabă sceptic, iar eu rânjesc.

Probabil nu prea nimerisem programul care trebuie, însă nu știam la ce fel de vârstă pământeană mă potriveam eu. Diavolii aveau înfățișare frumoasă și puteau sa se schimbe după dorința inimii, deoarece ei trebuiau sa cucerească omul și să îl ducă în păcat. Mă aplec mai aproape spre el și suflu tot fumul în fața lui.

—Nu știu, câți ani îmi dai? M-am pierdut cu numărătoarea, zâmbesc fals, iar el își dă ochii peste cap.

Flutură palma prin fața lui și își dă ochii peste cap, murmurând ceva incoerent.

—Nu ești o personalitate atât de plăcută, până la urmă. Pentru ce ai făcut ani? Pune întrebarea și își păstrează aerul rece.

Chicotesc. Nu știu de ce avea impresia ca aș fi fost la închisoare, însă presupun ca va fi amuzant sa îi sperii puțin.

—Știi tu, ceva basic. Omor în masă, chin, tortură. Tot ce e mai bun pentru cei mai buni, zâmbesc și plec.

Probabil confuzia de pe fețele lor merita cele spuse. Nu cred, totuși, ca mai este mult până se prind toți ca nu sunt chiar om. La naiba, tata se va supăra.

Doresc sa intru in clădire, așa zisul liceu, nu aveam habar despre ce e vorba aici, însă un neatent se împiedică de mine. Cârlionțatul ajunge pe jos, lucrurile sale împrăștiindu-se pe podea.

—La dracu, nu sta in drum, urlă la mine și încearcă să le strângă de pe podea rapid.

Îmi arcuiesc o sprânceana și îi fut un picior ghiozdanului lui, care zbură la câțiva metri.

—Cum vorbești tu cu mine? Îți mut maxilarul dintr-o palmă, vezi sa nu te ia vântul, mârâi nervos, iar cârlionțatul râse sec.

Reușește să își adune lucrurile și se ridică de pe podea. Mă privește neconvins și luă o gură adâncă de aer.

—Dacă vrei sa îmi muți maxilarul, atunci sa o faci după ore. Întârzii acum! Zice fugitiv și o rupe de fugă.

Îmi dau ochii peste cap și expir greoi. Va trebui să fac puțină ordine pe aici până la urmă.