3 Inimi, un Singur Sentiment 1

Capitolul 22

Ma doare foarte tare, simt cum picioarele mele cedeaza si pe nesimtite cad jos, lesinand inconstient.

*

Imi deschid usor-usor ochii, vazand ca sunt la spital, intr-un pat nu prea confortabil, dar acceptabil. Am o chestie rotunda la gura, transparemta. Sunt legat de niste aparate imense prin niste firisoare colorate in rosu si albastru. E groaznic sa stii ca esti intr-o situatie critica si depinzi de niste monstruozitati cu fire, fara sa faci apsolut nimic, fara lupta, doar trebuie sa astepti si sa depinzi de altcineva.

-------------------------------------------

        Intre timp...

Ally POV

Craciunul acesta si-a pierdut tot farmecul sarbatorilor. Nu mai conteaza nici cadourile, nici aroma fursecurilor cu bucatele de ciocolata si cu urme fine de dulcea de capsuni, nici macar imbratisarile calduroase si pline de dragoste ale mamei, nici luminitele multicolore ale bradului, nici colindele si in sfarsit, nici toata atmosfera calduroasa si magica a acestei sfinte sarbatori. Totul a fost dărâmat, distrus, calcat in picioare. De ce? Pentru ca simt acel sentiment euforic, pentru ca imi fac vise dulci si calduroase, pentru ca imi doresc sa fiu fericita. Pentru ca plang, pentru ca rad, pentru ca respir, pentru ca ma bucur, pentru ca sufar, pentru ca ma incrunt, pentru ca.. pentru ca.. traiesc! Da... pentru ca traiesc! Dar ce sa faci? Nu poti sa-ti schimbi soarta: nefericirea. Nu poti! Si nu vei putea niciodata.. Nu o sa te ajute cu nimic lacrimile varsate in nestire, nu o sa-ti schimbe situatia, nu o sa te faca mai fericit, ba din contra: o sa te afunde mai mult in tristete, dezamagire si indignare, in aceste sentimente oribile pe care nimeni, nimeni nu ar trebui sa le simta. Urasc ca nu pot sa fac nimic, că am mâinile legate cu nişte cătuşe de fier, că viitorul meu depinde de o singură persoană nesuferită. Urăsc că oriunde m-aş duce nu aş scăpa de el, că nu pot să răsuflu uşurată, să țin pieptul înainte, să privesc în sus, să merg drept, tot înainte. Îmi urăsc situația, viața şi durerea. Dar cui îi pasă? Cui îi pasă de durerile mele, de suferințele mele, de necazurile mele.. de viața mea, de faptul că respir, că trăiesc, că plâng? Cui? Aa.. da.. lui Leo, Leo.. pe care-l voi pierde în curând din cauza lui Louis. Păcat.. mare păcat..

*

Mă trezesc nepasatoare, vad cadourile, vad beculetele multicolore, vad reflexia betelei sclipitoare care luceste de la lumina diminetii de iarna.  Cand eram copil eram in extaz, ma trezeam ca arsa ca sa vad ce mi-a adus idolul vietii mele copilandre, dar acum nici macar nu-mi mai pasa. Stiu.. m-am schimbat mult, dar asa se intampla cand cresti, nu mai sunt un copils nestiutor, banal si.. fericit, da.. nu mai simt de mult fericirea, acel sentiment indepartat. Stiu ce m-asteapta si nu ma incanta, nu ma lasa sa zambesc, nu ma face nici macar sa.. sa ma simt om, sa ma bucur de tineretea mea, sa ma bucur de clipele frumoase, de serile in care vorbesc ore in sir cu Leo, sa simt cea mai mica urma de fericire.. fericirea de odinioara.

*

- Care sunt cadourile mele? intreaba Linda zambind cu gura pana la urechi. Ce as vrea si eu sa fiu asa..

- Asta e de la mine! spun eu intinzandu-i setul acela nenorocit pe care in final mi l-a cumparat Leo.

-Vai.. spune ea mai mult pentru sine, rupând folia decorativa, nemai putând de nerăbdare.

- Îți place? o întreb eu aşteptând un răspuns favorabil.

- Dacă imi place? O adooor!!