Iubirea noastră secretă

9. O ploaie neașteptată

Am decis să merg într-un parc să mă plimb. Măcar știu că nu-mi aduce aminte de ea. Nu trece mult timp și văd un cuplu stând pe o bancă unde alături se afla un cățel. Îmi retrag cuvintele de mai devreme. Când am fost la veterinar cu Eryx a fost și ea cu noi. Cum să uit momentul în care m-am împiedicat și m-am făcut de râs? Mai bine spus, cum să uit momentul în care ea mi s-a alăturat pentru a nu mă simți rău între atâta lume care mă privea?

Sincer, îmi este dor de orele de la facultate. Măcar atunci eram ocupată, aveam proiecte de făcut, examene de dat. Nu puteam să mă gândesc la ea așa cum o fac în acest moment. Nu iese nici o secundă din capul meu. O văd în orice lucru, în stele, fiindcă strălucește ca și ele, în cărți, pentru că mereu este un personaj care să-i semene, chiar și în ploaie, pentru că ea miroase a ploaie. De unde am dedus asta? Era o ploaie de vară când am văzut-o dansând pentru prima dată, și atunci am știut că ea este aleasa. Orice ploaie vine cu amintirea ei, cu imaginea chipului său, cu acei ochi mari și verzi. Spun că miroase a ploaie pentru că atunci când inspir aerul lăsat în urma sa, doar pe ea o simt și doar pe ea o văd.

Toată ziua m-am plimbat. Nu am vrut să merg acasă, dar nici să stau într-un loc anume. Am fost să mănânc ceva, după am fost să mă interesez de niște ore de dans. Simțeam nevoia să-mi ocup timpul cu ceva anume. Dintr-un motiv sau altul iar mă aflam pe plajă, dar acum era noapte și nimeni nu era prin preajmă. Mă uit la cer și simt cum bate vântul. O ploaie se apropie, iar valurile îmi confirmă acest lucru. Este puțin ciudat. Chiar vorbeam despre ploaie mai devreme.

Mă așez pe nisip cu fața spre mare și cad pe gânduri. M-am plimbat azi destul de mult, am avut timp să mă gândesc la multe lucruri și să iau și o decizie. O să plec un timp, câteva zile. Facultatea nu începe în următoarea lună, deci aș putea să-mi iau puțin timp pentru mine. Poate așa o voi scoate pe ea din capul meu. Mă uit în jur și eram singură. Cred că pot spune câte ceva cu voce tare. Am nevoie să mă descarc, să vorbesc cu cineva, chiar și cu Dumnezeu. El îmi este martor în tot ceea ce fac. Și chiar dacă nu merg des la biserică, asta nu înseamnă că nu am o conexiune puternică cu el. Îl am în suflet oriunde merg și știu că mă protejează indiferent de locul unde mă aflu.

- Tu știi cel mai bine prin ce trec. Știi foarte bine ce simt pentru ea. Dar vreau să înțeleg, de ce mă torturezi așa? De ce nu faci ca acest sentiment să dispară? De ce nu-mi iei toată iubirea pe care i-o port și i-o dai unei persoane care chiar poate să iubească pe cineva? Doare să vrei să dai și să nu ai cui. O să mă înec într-o zi în atâtea sentimente. Și este mai rău decât dacă te-ai îneca în mare. Bine, nu știu cum este să te îneci în mare, dar știu cum este să rămâi fără aer de la atâta durere. Și pe lângă asta, o pui în drumul meu în fiecare zi. Ce vrei? Să înnebunesc de tot? Nu trebuie să-mi răspunzi. Știu că asta vrei. Dar măcar dă-mi un semn. Spune-mi dacă merit să trec prin toate astea.
- Cine este acea persoană despre care vorbești?

O voce mă face să tresar și în același timp vântul se întețește. Mă ridic repede de jos și fac contact vizual cu ea. Simt picături de ploaie pe pielea mea și se pare că ploaia a venit. Nu spun nimic. Eram șocată de faptul că ea era aici și că a auzit tot ce am spus. Dar mă îngrijora și mai tare ploaia, care cu siguranță era semnul pe care l-am cerut mai devreme.

Ploaia devine mai puternică şi câteva fulgere mici apar pe cer. La unul din ele reușesc să-i văd chipul luminat și Doamne ce mult îmi doream să o sărut în acest moment. Avea părul ud și hainele i se lipeau puțin câte puțin de corp. Ploaia era singura care se făcea auzită. Ne uitam una la alta de parcă filmam o scenă într-un film turcesc. Atât de lung mi se părea momentul. Un tunet se aude și simt cum două brațe mă cuprind. Rămân nemișcată pentru moment și cedez tentației. O cuprind cu brațele mele și închid ochii pentru a o simți mai bine. Știam că nu-i plac tunetele, dar nu știam cât de mult. Aș fi vrut să o țin toată viața așa. Dar știam că nu pot.

- Hai să mergem. Ploaie se întețește și nu este bine să fim aici.

Îi spun și simt cum ușor mâinile sale îmi eliberează spatele. Se îndepărtează de mine, dar doar cu câțiva centimetri. Îi simțeam respirația atât de aproape. Era agitată, o simțeam. Îmi deschid ochii și încă o dată fac contact cu ai săi. Pentru două secunde îi țintesc buzele și simțeam cum ceva în interiorul meu îmi spunea să o sărut, că asta este singura ocazie pe care o am.

Un alt tunet se aude și o văd cum închide ochii. Deși era mai mare decât mine, în acest moment era vulnerabilă. O aveam atât de aproape. Las orice gând să-mi elibereze mintea și îmi ascult inima. Mă apropii de ea cu intenția de a o săruta și nu pune distanță între noi. Pentru moment, simțeam că și ea își dorește acest lucru. Aproape îmi confirm asta când frunțile noastre se unesc și amândouă ne uităm în jos. Ușor îmi ridic capul și pun stăpânire pe acele buze fără de care nu știu cât aș mai fi trăit dacă nu le aveam. Îmi corespunde sărutului și mă las purtată de val de către acest moment care cu siguranță va rămâne de neuitat pentru amândouă.