Totul se plătește!

𝚁𝙰𝚉𝙱𝚄𝙽𝙰𝚁𝙴

     Blondul grăbea pasul, i a ajuns ora anterioară. A pierdut destul timp.

     "Nu, nu mă mai destăinui. Indiferent de circumstanțe." O promisiune făcută sieși, dar știa și el prea bine că nu era în stare să o respecte.

     Mergea grăbit, nu privea în părți, doar în față până în capătului holului, până în dreptul salonului.

      Și totuși, se opri brusc în dreptul unor scaune. Se încruntă ușor și ridică coșul împletit ce zăcea acolo. Cu o față maliabilă, dădu la o parte pătura azurie ce acoperea un ghem de blană.

       Pisica torcea, alintându se în palma blondului.

       Tobias acoperi înapoi pisica mai albă ca varul cu păturica, apoi lasă coșul de unde l a luat.

       Încercarea, confuzia și curiozitatea i se citeau pe chip. "A cui era pisica?"
  
      Făcu un pas înainte, dar se opri.

     Ceva i a atras atenția, ceva ce a ignorat inițial.

      Numele destinatarului era așezat pe o scrisoare. Nu era el, ci cineva mai presus de el. Cineva căruia i ar dărui propria viață de altfel.

     Ca orice tată. Orice tată... Să nu exagerăm.

     Coșul cu cadoul îmblănit era pentru fiica lui.

     Pentru Mira.

     Curiozitatea îl măcina amar, dar nu deschise biletul frumos împachetat. În schimb, luă coșul în mâini și merse mai departe, spre salon.

      Deschise ușa, lăsând la iveală blonda așezată pe patul de spital.

      Tobias înainta ușor, cu băgare de seama analiză incinta salonului înainte de a se așeza pe un scaun lângă patul fiicei sale. Lăsă coșul lângă pat.

       Îi analiză părul galben, lung și drept. Când a pierdut o avea părul scurt, tăiat băiețește și ochii inocenți. Acum ochii fetei erau plini de curiozitate.

        — Bună, scumpete.

        Tobias avea o voce blândă, o voce ce nu a mai folosit o de mult, poate de mult prea mult.

        Blonda îi zâmbi malițios, șoptind vag pe buze un salut dulce înainte de a se face mai comodă în matras.

       — Arăți mult mai obosit decât mine. Mira șuieră alături de un chicot vag.

        — Sunt profesor, Mira. Iar bobocii de anul ăsta îmi pun nervi pe jar.

        Fata îl privi extaziată, lăsă un zâmbet larg înainte de a ridica privirea asupra tatălui său.

        — Boboci? Ai rățuște? fata fu învăluită de un zâmbet, o rază de soare și o seninătate caldă.

       Tobias îi zâmbi. Îi zâmbi fără urmă de agresivitate sau mânie. Un zâmbet mic și sincer... înainte de a o săruta pe frunte.

      — Nu, Mira. Boboci sunt elevi. Și... și tu vei fi anul ăsta, că tot te ai trezit din comă la începutul anului școlar.

      Fata ii mima vag un zâmbet dulce, redrezandu și atenția la picioarele bărbatului când auzi minunatul slab din coș.

      Tobias îi arunca un zâmbet la rândul său,  luând coșul și așezându-l pe patul fetei.

       Blonda era mică,  al naibii de mică chiar și al naibii de slabă. Și totuși curioasă.  Feri cu grija pătură după care se ascundea pisica și o lua în brațe.