Capitolul 91

35.5K 1.9K 326
                                    

                                                                           " Executarea "



După 3 ani și jumătate



Maria povestește:


            Am scos cheile din contact și grăbită am împins portiera mașinii pentru a ieși în cele din urmă pe aleea din fața casei. Am tras odată cu mine de pe scaunul din dreapta geanta și am lăsat cheile mașinii în unul dintre buzunarele sale. Aerul rece mi-a brăzdat agresiv obrajii îmbujorați și fără să mi trag de timp, mi-am strâns brațele în jurul paltonului de culoare închisă. Am pășit alertă de-a lungul aleei ca apoi să urc cele trei trepte ale casei pentru a mă poziționa în fața ușii. Înfrigurată am cules de prin buzunarele paltonului cheile casei și introducându-le în ușă am împins cu umărul bucata din sticlă.

          Totul era pustiu, ceața singurătății îmi învăluia nemilos întreaga casă. Mă mutasem aici în urmă cu un an de zile, când după o perioadă de doi ani de zile am muncit pe brânci la o firmă de arhitectură din oraș. În aceea perioadă viața mea se schimbase dramatic, eu nu mai eram bine cu mine, aflasem secrete, reîntâlnisem persoane din trecutul meu și totul se dărâmase într-o clipă. Și după acea perioadă reușisem în sfârșit să-mi cumpăr umila casă în care locuiesc și astăzi. Era visul meu din totdeauna, acela de a avea locuința mea, locul meu de refugiu atunci când aveau să-mi cedeze picioarele. Trecusem prin multe în ultimul timp. Eram obosită atât fizic cât și psihic și faptul că-mi cumpărase din proprii mei bani casa, îmi alimentasem sursa de energie, simțeam bucuria ideei că reușisem să-mi cumpăr ceva al meu fără ajutorul nimănui. Muncisem prea mult în ultimii trei ani pentru a nu rămâne nimic de pe urma mea, mă sacrificasem și mă pierdusem în lupta cu mine însumi.

          Am lăsat ca geanta să-mi cadă pe canapeaua din materialul negru și m-am prăbușit într-un colț al piesei mobiliare. Mi-am strâns picioarele la piept, ferindu-mă de materialul aspru al paltonului, lăsându-l undeva alături de mine. M-am prefăcut că nu aud nimic atunci când soneria telefonului meu a făcut ecou în încăpere și am închis ochii. Îmi era frig, genul ăla de frig în care oricât de acoperită ai fi, tot ai simți răcoarea ce te învăluie. Era prea liniște, tot era îmbrăcat în negura tristeții, iar eu, eu eram cel mai rău afectată. Nu mai plângeam, renunțasem de mult să mai plâng. Încercam să mă conving că trebuie să răzbesc la lumină, să nu mai pierd vremea fiind tristă.

          Întreaga încăpere în care stăteam adormită pe canapea, era înecată în întunericul adânc. Nu conta faptul că pereții erau pictați în albi sau poate pentru că veioza din dreapta mea era aprinsă. Nu voiam asta pentru mine, nu voiam să aud cum liniștea făcea gălăgie. Renunțasem de ceva vreme să-mi mai pictez propriile tablourile și să le așez de-a rândul pe întregii pereți din casa mea. Renunțasem la multe în ultima vreme, cel mai des renunțasem la mine. Mă axasem din ce în ce mai mult pe muncă, voiam să răzbesc și să mă realizez măcar în alt mod, dacă în trecut nu am putut face asta pe plan personal. În urma obținerii stagiarului la o firmă importantă din oraș, reușisem după o perioadă de câteva luni să obțin un loc de muncă cu norma întreagă și un salariu rezonabil. O perioadă lucrasem de acasă, făceam schițele pe care le primeam pe e-mail, apoi personal le duceam la firmă pentru a primi confirmarea. Apoi mi-am dat seama că cel mai bine reușesc să mă reconstruiesc ieșind în lume, și așa mi-am apucat să lucrez la firmă ca orice altă tânără dedicată vieții profesionale.

"Călăul"Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum