Drumul spre Bardoom s-a transformat in drumul spre Infern. Durerea pe care o resimt in umarul stang imi aminteste de schingiuirile la care m-au supus candva Lilith si ceata ei de preotese nebune. Nu stiu daca am facut cea mai inteleapta alegere atunci cand am salvat-o pe Reena, dar este tot ceea ce pot face in mijlocul unui razboi. Nu imi permit alte pierderi, chiar daca pretul pe care il platesc e greu de indurat.
Calul negru daruit de Vardas se misca alene, la pas, si fiecare piatra pe care o calca sub potcoava argintata ma face sa icnesc. Strang din dinti si arunc un ochi peste umar, cercetandu-mi rana. Sangerarea s-a oprit si corpul meu de lumina incepe sa se vindece, dar cicatricea nu va disparea pana nu imi primesc aripa inapoi. In fata mea, la distanta nu prea mare, o vad pe roscata calarind falnic, alaturi de Vardas si ii aud vorbind, dar imi opresc auzul angelic fiindca nu vreau sa ii aud depanand amintiri de acum zece milenii. Prin inima imi trece un fier inrosit...Chipul lui Lucifer si pactul din poiana pustie imi tulbura fiecare noapte in Adabad si doar stralucirea cetatii - capitala va putea sa indulceasca amintirile nesabuintei mele. Cum am putut sa fac asa ceva, sa risc totul doar pentru o razbunare fara sens? Nu il pot ucide pe Lucifer. La fel ca si mine, este nemuritor. Si chiar daca as putea sa ii distrug corpul, ar fi aceasta Voia Tatalui, care doreste sa il izbaveasca?
Apoi, ochii mi se umezesc de lacrimi amarnice, pentru ca peisajul care mi se reveleaza inainte este desprins de undeva dintr-o cosmar ceresc, ce imi seamana cu primele lupte duse intre Renegati si Fiii Luminii. Bravii cavaleri eliberati din iaduri sunt plini de sange, carnea le atarna pe ei in fasii iar unii dintre ei au pieptul atat de rupt, incat li se vede inima batand. Armurile lor sunt stropite si strambe, hainele rupte si arse de foc si ard de fierbinteala, gemand neincetat. Isi poarta obositi sabiile stranse de solduri si cei care au ramas fara cai merg pe jos, alaturea de mine, cersind tamaduire. Le vad privirile, le vad fetele si asta ma bantuie clipa de clipa, fiindca orice as face, nu este de ajuns. Oricat as lupta si oricat de multe as sacrifica, mereu vor exista rani si suferinta, mizerie si pamant inrosit si aceste lupte nu se vor sfarsi.
Cu toate acesta, cavalerii din ordinul Dragonului nu se plang, nici nu ma privesc acuzator, pentru ca sunt obisnuiti cu razboaiele milenare intre oameni si decazuti. Stiu ca s-ar putea sa piara dar isi strang platosele si sabiile si se avanta in batalii cu un curaj aproape neomenesc.
Curand, foarte curand vom ajunge in Bardoom si cand ii voi vedea pe toti odihnindu-se, ma voi prabusi intr-un somn magic, fie si pentru un ceas. Oamenii pot parasi macar putin regatul umbrelor si pot evada in alte locuri, dar eu nu pot. Si ori de cate ori inchid pleoapele vad fata incarcata de manie a Printului, atat de dornic de a ma inrobi.
***
Armata cuprinsa de deznadejde se apropie cu pasi marunti de un punct stralucitor, singurul punct de lumina din acest taram mohorat, ce pare cumva aruncat aici de mana divinului, ca o oaza verde intr-un desert de sange. Oamenii incep sa rasufle usurati, sa ridice bratele si sa faca semne, iar ranitii cu maini si picioare secerate se scoala din somnul durerii lor, bucurandu-si ochii de minunea care se vede in zare. Am dat bice calului, uitand de durerea mea si ma duc langa Vardas. El ma vede si ma indeamna sa calarim impreuna. Am lasat ostirea in urma si am inceput aproape a zbura spre cetatea alba ca ninsoarea, starnind pietrisul si nisipul ce zac dedesubt, lasandu-i mirati pe ceilalti. Insa nu raman mult de izbeliste, pentru ca Reena incepe sa ii incurajeze, indemanandu-i sa nu se opreasca din mers.
Simt ca acolo, la capatul lumii, se gasesc unele raspunsuri care imi sunt tainuite si mie, unul dintre Veghetori. Nu pot sa vad viitorul cu claritate, nu de cand ma aflu suspendata in acest trup aflat intre viata si moarte, care nu apartine nici Opalului, nici Adabadului si pe care va trebui sa-l dau taranii intr-o zi. In clipa de fata am puterea mea de altadata, dar cunostinta tuturor lucrurilor mi-a fost inchisa pentru a putea sa imi continui netulburata misiunea. Daca as fi stiut dinainte urgia care ma asteapta oare as fi vrut sa ma mai intrupez pe Pamant?
Lumina Bardoomului ma poarta in visare, lucru deloc obisnuit unui inger si imi aminteste de partea mea muritoare si de surorile din ordinul Semilunei. Cupolele stralucitoare se aseamana cu jumatati de soare batute in argint, lucru care imi starneste in piept dorul dupa Templul nostru profanat si ars candva de luciferieni. Simt o chemare, pe care nu o pot deslusi, care se adreseaza insasi miezului fiintei mele. Vardas zambeste subtire, ca si cand ar stii ceva ce eu nu stiu, dar nu incerc sa ii citesc mintea, fiindca vreau sa descopar singura ce este.
Pe cand ne apropiam de portile inalte, le vad deschizandu-se mugitor si desi nu sunt manuite de nimeni, se pare ca ne-au simtit prezenta. Portile par ele insele ca avand un suflet al lor, care se reveleaza doar fiintelor care vin aici cu ganduri pasnice. Pe data, ca si cum cineva mi-ar fi inteles cugetarea, zaresc o ceata de femei imbracate in robe de smarald, purtand marame brodate pe cap, care sunt in numar de noua. Ele pasesc aproape nepamantesc, plutind undeva in apropierea solului si sunt urmate de alte sute asemenea lor, dar imbracate in robe violet.
Femeile din spate se opresc si le lasa pe conducatoare sa inainteze, iar eu si Vardas coboram de pe cai si mergem in intampinarea lor. Pe masura ce ma apropii, inima incepe sa mi se zbata intr-un fel ciudat si toate banuielile mele capata contur, dezvelind incet tabloul. Cunosc aceste femei. Le stiu calcatura, gratia, miscarile si le recunosc glasurile.
- Bine ati venit in Bardoom- Lacasul mangaierii! spun ele in cor.
Tresar, Vardas se inclina ceremonios in fata lor, ca inaintea unor fiinte de o mare intelepciune dar atentia mea se indreapta spre cea din mijlocul lor, care are chipul acoperit de un voal straveziu.
- Am urmat o cale lunga si suntem sangerati si obositi de atingerea intunericului. Ne vom bucura de ospitalitatea si tamaduirea asa de ravnita a Maicilor? intreaba Vardas cantat, ca intr-un ceremonial.
- Va veti bucura! raspund ele in acelasi ton, cu glasuri cristaline.
Femeile incep sa imi zambeasca bland. Ma duc degraba spre cea aflata intre ele, dornica de reunire si ea face la fel, ca intr-o oglinda. Se opreste la cativa pasi distanta si isi da voalul peste cap. Apoi isi departeaza bratele, cu palmele orientate spre cer si ma saluta in felul nostru, facand semnul de unire al cerului cu pamantul.
- Nyria?
- Chiar ea. Si daca ochii nu ma inseala, tu esti... Iertare, Veghetorule...Regele ne-a instiintat ca vom avea un oaspete celest, dar nu ne-am inchipuit ca sora noastra de demult este o Putere...
Am lasat tot ceremonialul deoparte si i-am strans mainile cu fervoare, in vreme ce ea ma priveste cu ochii mari, verzui, inecati de uimire.
- Eu sunt, Layra!
Ea a inceput sa lacrimeze si putin mai incolo o vad pe Lilia, invesmantata in roba purpurie, care incepe de asemenea sa planga. Ii fac semn sa vina alaturi de mine si ne unim mainile toate trei, bucurandu-ne de revedere. Treptat, ca si cand m-as fi trezit dintr-un cosmar, imi recunosc surorile sacrificate de intunecati, care si-au gasit alinarea in Bardoom si imensa piatra a vinovatiei, pe care o purtam de atata vreme in mine s-a usurat si a devenit ca un puf de papadie.
- Credeam ca ai sfarsit in Abis! Ca Printul te-a dat hrana pentru bestii! zice Nyria sfasiata de amintirile chinuitoare ale robiei noastre.
- Crezi ca Cerul ar fi lasat sa se intample una ca asta? M-am intors!
Surorile se aduna in jurul meu, cercuri- cercuri si le imbratisez pe cele care imi sunt aproape, le strang mana tuturor, imbarbatandu-le, facandu-le martore la o minune la care nimeni nu se astepta. Cu adevarat, ciudate sunt caile Tatalui, care a gasit de cuviinta sa imi tamaduiasca inima, lucrul care ma doare mai tare decat orice aripa sacrificata, decat orice bucata de carne crestata, chiar mai rau decat tortura lui Lucifer. Ele traiesc, chiar daca si-au parasit trupurile! Ele sunt Maicile binecuvantate cu darul muzicii si al alinarii suferintelor, atat pe Pamant, cat si in Adabad. Slava lui ISH, niciuna nu se afla in Infern! Niciuna, in afara de Briseide, care a platit pretul...Si Denaida.
Dar acum, in aceasta clipa de gratie, nu vreau sa ma gandesc la lucruri triste. Vreau sa ma bucur de lacrimile de roua din ochii surorilor, vestitoare de izbanzi viitoare. Vreau sa le strang la piept si sa imi cer iertare pentru ca nu le-am putut proteja. Sa fiu din nou Gardianul, sa uit de povara indatoririlor mele ceresti. Pe cand le impartaseam gandurile mele ele au inceput a canta un imn vechi, care se auzea seara de seara in Templul Semilunei. Imnul creste si umple vazduhul si eu incep sa cant alaturi de ceata fecioarelor, la fel cum cantam mai demult in Opal in cinstea lui ISH. Armata marsaluieste spre ziduri si cei mai grabiti dintre calareti devin martorii unei reuniri sfinte in amurg.