ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Cerul de Opal (III)

Capitolul 39: Dragostea inseamna sacrificiu

Am ramas cu mainile impreunate si cu privirile in podea incercand sa imi adun stapanirea de sine si sa nu sar la gatul Denaidei. O aud intrand usor si ii recunosc pasul apasat care decora candva podeaua vechiului nostru templu. Acei pasi fatarnici, falsi, sub care ea se ascundea.

M-am intors si am zarit o tanara imbracata in valuri negre, cu ochii verzui ca smaraldul stinsi de o usoara cenusa si cu pletele intunecate ascunse sub faldurile capei fluturande. Denaida arata ca o fetiscana, dar nu mai aduce deloc cu ingerul care se afla candva in Opal. Cea Uitata a devenit Cea Renegata, pierzandu-se undeva pe calea regasirii.

- Traiesti! zambeste ea si se apropie de mine, incercand sa ma atinga.

- Nu rasufla! Nici sa nu indraznesti sa rasufli in prezenta mea!

Ea se retrage si bucuria de mai devreme este umbrita de o grimasa. Sta si se gandeste, nestiind cum sa imi vorbeasca.

- Ce vrei, Denaida?

- Iertarea ta.

Prima oara am privit-o atent, crezand ca ma ia in deradere. Dar fata ei nu exprima batjocura sau alte intentii rauvoitoare.

- Stii prea bine ca nu te voi ierta niciodata. Nu pentru ceea ce mi-ai facut mie, ci pentru ca ai distrus Ordinul Semilunei... Cate vieti au fost curmate fiindca ai ales sa ne tradezi ordinul?

- Acum vorbesti la fel ca Printul Intunericului... imi zice ea cu regret.

- Printul Intunericului nu ar fi stat de vorba cu tine, ci te-ar fi spanzurat de cel mai inalt turn si te-ar fi lasat hrana pentru corbi...

- Poate. Dar pana si el intelege cand este momentul razbunarii si cand este momentul sa faca aliante.

- Degeaba incerci sa iti cauti scuze... Ai pe mainile tale sangele fecioarelor si al tuturor soldatilor pe care i-am sacrificat in luptele de dupa Caderea templului... Lor le-ai cerut iertare, Denaida?

- De mii de ori, chiar daca stiu ca niciunul dintre ei nu poate sa m-auda. Sora mea m-a iertat, dar tu nu o poti face, desi am fost mama care te-am crescut si educat candva pentru a deveni Gardian...

- De unde as putea stii ca te caiesti sincer? Cainta nu inseamna recunoasterea greselilor, ci nerepetarea lor. Ce cauti inca in Infern?

- Am un rol de jucat, la fel ca noi toti, de altfel... Astept pe cineva.

- Pe fratele tau?

Ea incuviinteaza si eu imi amintesc de promisiunea facuta mie in Opal. Cum a tradat juramantul... Cum am tradat de altfel si eu juramantul cand m-am lasat umbrita de puterea Printului... Dar la mine a fost diferit! Eu port in mine o povara pe care nimeni nu o poate intelege.

- Am reusit sa il gasesc Lauryel! A meritat sa simt toata acea durere!

- Ce vrei sa spui? mormai eu, incurcata si curioasa totodata.

- Nu stii cine este fratele meu aici in Infern, nu? Nici nu aveai de unde sa stii... El este unul dintre secretele Adabadului, cel Reintors...

- Vorbesti de Daspha?

Imi simt ochii cum se cufunda in lacrimi, cand imi amintesc de revenirea lui printre ingerii care se caiesc si de tot ceea ce am patimit ca sa il scap de pe stanca. Cum e posibil sa nu vad chiar ceea ce e in fata mea?

- Azza este parte din misiunea ta. Dar banuiesc ca stii asta deja, nu?

- Mama mi-a spus tot ceea ce era de spus, dar mai sunt multe de aflat.

- Nu este nevoie sa te feresti de mine, sopteste ea, simtindu-mi gandul. Eu si Adeone vorbim de ceva timp si am incercat sa te ajutam sa scapi de unde ai fost inchisa... Eram foarte aproape de a afla adevarul dar ai fost trezita si iata-te... Ma bucur ca esti in viata. Adica, semivie.