ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Cerul de Opal (III)

Capitolul 52: Regina inimilor

De trei zile incoace, Adabadul este intr-o sarbatoare continua. Dupa mii de ani de intuneric si frica, oamenii pot sa-si paraseasca ascunzatorile din munti, intorcandu-se la vechile cetati, ce-au devenit adevarate locasuri divine. Rasaritul este rumen, amintind de vremurile de dinainte de razboi, cand pacea si prosperitatea domneau in regatul oamenilor. Raurile limpezi, paraiele si marile au luat locul fostelor depresiuni secate, aride, fara niciun strop de apa.

Singurii luciferieni care au fost primiti bine in acest taram sunt cei Reintorsi, care s-au grupat intr-o mica colonie, undeva la Miazanoapte, de unde continua sa faca raiduri prin Infern, incercand sa aduca pe calea cea buna pe ceilalti frati ai lor.

Nu am auzit nicio veste de la Lucifer, dar mi-au ajuns la urechi nenumarate zvonuri. Se zice ca Lumina inca doarme, ocrotita de o sfera aurie, care ii pazeste trupusorul firav. Se mai spune ca temutul Print al intunericului vegheaza necontenit fetita si nu permite nimanui sa se apropie de ea.

S-ar parea ca Azazel a fost eliberat, apoi insarcinat cu o mare onoare: aceea de a proteja poarta acelui templu in care a fost inchis Copilul Sfant. Imi vine greu sa cred ca Lucifer mi-ar fi ascultat sfatul. Poate ca a inceput sa creada-n profetii. Sau poate ca a inceput sa se preschimbe in altceva, de vreme ce a acordat inca o sansa temutului sau dusman, fara a se teme ca il va trada iarasi.

Cugetand la aceste lucruri, ma asez pe banca arcuita, admirand apusul galben. Caut o slaba consolare in culorile lui, dar nu exista vreun lucru care ar putea sa ma imbuneze. Adabadul va ramane scufundat in crepuscul, fiindca noaptea apartine altui taram, asa ca nu voi putea sa mai vad nebuloasa formata din corpul lui Kael.

Amurgul devine o rana in pieptul meu, amintindu-mi de alte zile in care am suferit infrangerea. Am pierdut, iar Lucifer a castigat. Nu doar ca are Lumina, dar si-a respectat si promisiunea. Mi-a zis ca ma va distruge si a facut-o, fara sa ma atinga cu vreun deget. 

Credeam ca dezintegrarea fratelui meu o sa fie cel mai rau lucru care s-ar putea intampla, dar nimeni nu mi-a spus ca durerea despartirii de Lumina este cu mult mai grea. Intr-un fel, ea era Speranta. Atata timp cat am purtat-o in mine, am simtit ca Opalul mi-a iertat greselile. Acum ma simt ca si cum mi s-a furat ceva important... Sperantele imi sunt zdrobite nemilos, cu un ciocan de fier, chiar de catre cei care m-au trimis in aceasta misie: Batranii.

Oftez, jucandu-ma cu crengutele copacului de langa mine. Petalele roz sunt luate de vant si duse departe, in vazduhul strabatut de muzica de lire. Incotro?

Nu mai stiu unde este locul meu... Pe cand ma tanguiam, am auzit in spatele meu o pereche de pasi usori, ca o parere, urmata de un zanganit de sabie.

Uitand ca razboiul s-a incheiat, am sarit de indata in picioare, ducandu-mi mana catre sold, cautand o arma inexistenta, dar imediat am lasat bratul moale.

Mandru, impozant, purtand o minunata haina albastra si o cununa de frunte, comandantul armatelor ceresti paseste demn in scanteierea miezului galben, zambindu-mi cu bunatate. Chipul lui este icoana unei paci netulburate.

- Incotro, Lauryel? imi spune el, parca stiindu-mi gandurile.

Oare de cat timp sta ascuns printre copaci, pandindu-mi miscarile?

- Mihail! Ochii ma inseala sau esti tu, cel adevarat?

Vrand sa ma conving ca nu este o parere, i-am intins bratul in semn de salut, iar el mi-a strans mana cu o miscare hotarata, in stilul ingerilor razboinici.

- De ce ai crede ca sunt altcineva?

M-am departat sfios, cu ochii spre pantecul meu vaduvit, simtind o rusine cotropitoare in obraji. Brusc, constat ca nu-mi pot gasi cuvintele.