Partea a II-a
DEZILUZIONAT: Înșelat în așteptări; dezamăgit, decepționat
Nu am înțeles niciodată sentimentele, emoțiile trăite de fiecare persoană odată ce anumite evenimente se produc. Nu eram străină sentimentelor, am avut parte de afecțiune, am transpus la rândul meu afecțiunea, dar niciodată nu am înțeles cu adevărat influența acestor emoții. Procesul afectiv mă depășea, mă obosea, iar eu am ajuns într-un moment în care mă întrebam: chiar merită? Întrebarea aceasta mi-a rămas în minte în tot acest timp, creându-mi o stare de incertitudine, schimbându-mi valorile și determinându-mă să renunț la tot ceea ce știam. Eram indiferentă, amorțită de sentimente; nu mai credeam în nimic, nu mai acordam importanță nimănui pentru că la sfârșitul zilei, eu eram cea care trebuia să trăiască cu propriile decizii. Citind un articol pe internet despre relații, nu am putut să nu mă amuz odată ce ochii mei s-au pironit pe cuvintele îngroșate: Te gândești vreodată la prima oară în care ai întâlnit o persoană și apoi compari acea amintire cu momentul în care sunteți acum, iar gândul te duce la o expresie asemănătoare sintagmei: "La naiba, cine ar fi crezut că așa ceva s-ar întâmpla?".
Surâzând, am închis laptopul, aruncându-l în pat, amintindu-mi celelalte patru aparate distruse din cauza temperamentului meu, imaginea bunicului apărându-mi în minte, privirea sa severă și rigidă făcându-mă să oftez, asigurându-mă dacă laptopul era intact. Ultima mea problemă era să intru într-o nouă spirală de conversații aprinse cu Milton Kramph. Viața era plictisitoare, orașul era pustiu iar limba era de-a dreptul absurdă. Nu mi-a plăcut niciodată germana și îmi era aproape imposibil să o înțeleg. Toată viața am fost adepta limbilor latine, a celor melodioase, romantice, iar germana mă sufoca. Acum înțelegeam de ce răposatul meu tată a vrut să mă țină cât mai departe de Germania și de tot ceea ce era această țară. Iubeam aerul, adoram peisajele dar nu suportam starea de sufocare; nu era pentru mine. Uitasem cum era în altă parte, m-am obișnuit cu sufocarea, m-am obișnuit cu lipsa sentimentelor. M-am obișnuit cu el. Am învățat odată ce i-am întâlnit pe amândoi. Credeam că nimic nu se mai putea schimba, de aceea am decis că cel mai bine era să mă transform. Nimeni nu mă mai putea controla, eram propria mea persoană. Întorcându-mi privirea spre ușa care tocmai se deschisese, ochii mei s-au îndreptat spre pupilele de culoarea cerului senin, rânjetul specific întipărit pe chipul său provocându-mi o stare de greață, ochii mei rotindu-se odată ce acesta a intrat în spațiul meu relaxant. M-am zbătut în tot acest timp să fac această cameră cât mai plăcută, îndepărtând acel aer înăbușitor dar de fiecare dată când Louis apărea, îmi strică tot ceea ce am încercat să fac. Acum o lună eram speriată de el, îmi era frică să dau ochii cu el dar odată ce am avut o conversație mai aprinsă cu Kramph, mi-am dat seama că am un avantaj. Și dacă sunt o simplă marionetă pentru el, eram totuși nepoata șefului său, iar Louis nu va trece niciodată această linie subțire, cel puțin nu în modul cel mai dureros. A încercat să mă intimideze, să mă facă să-mi fie frică de el, dar își știa limita, mereu a făcut-o. M-am schimbat, am devenit mai puternică, iar Louis și-a pierdut avantajul; și-a pierdut controlul.
-Îmbracă-te! Ieșim în oraș, spune acesta, privindu-mă amuzat. Ridicându-mă în picioare, mi-am mutat privirea spre dulapul din dreapta mea, observând apoi poziția rigidă adoptată de Louis Reîntorcându-mi trupul spre el, i-am aruncat o privire neîncrezătoare, întrebându-mă ce mai așteaptă.
-Unde mergem? întreb eu, deschizând dulapul și scoțându-mi o pereche de blugi negrii și un tricou la fel de întunecat, preferând să-mi potrivesc hainele cu starea pe care o simțeam.
-La înghețată, răspunde acesta, surâzând aproape ca un om blând. Acum avea chef și de glume, ce convenabil.
Am ajuns să nu îmi mai pese de el, am ajuns să fiu eu cea în control, orice comportament agresiv părându-mi-se acum doar trecător. Știam că mai repede sau mai târziu va trebui să îl întâlnesc și pe el, și cu toate că nu l-am mai văzut din momentul în care a părăsit camera mea odată ce am aflat că m-a păcălit în tot acest timp, eram bucuroasă că am avut timp să-mi curăț rănile și să mă transform într-o persoană lipsită de emoții. Îmi va fi imposibil să uit tot ce a însemnat pentru mine, așa cum îl voi iubi întotdeauna și pe Louis, dar trădarea lui Harry a fost de un infinit de ori mai dureroasă decât cea a lui Louis, iar eu nu eram convinsă că acest zid creat de mine nu se va spulbera odată ce voi fi pusă față în față cu el din nou.
-Ai de gând să stai aici? Nu am unde să fug, Louis. Vreau doar să mă îmbrac.
Privirea sa amuzată mă irita, acesta dând din umeri, evident bucuros că a putut obține o reacție din partea mea.Ultimele săptămâni au fost lipsite de entuziasm, Louis exprimându-și în nenumărate rânduri displăcerea de a sta în compania unei legume, Jason fiind singurul care reușea să mai obține o înclinare a capului din partea mea.
-Prefer să privesc, murmură acesta, ochii săi trecând pe întregul meu corp.
Dacă eram pusă în fața acestei situații acum o lună, vechea Antonia Price ar fi fost neliniștită, deloc confortabilă cu gândul că Louis ar privi. Nu era o problemă pentru mine acum, erau doar haine. Louis m-a văzut de nenumărate ori și mai dezbrăcată de atât și chiar dacă era periculos să stau în preajma sa așa, cu toate că îi era interzis să mă atingă în vreun fel, Louis era impulsiv. Ar sări peste instrucțiunile lui Kramph, ar acționa conform propriilor convingeri și impulsuri. Dar eram prea obosită să îi acord importanță, știam că dorea o reacție din partea mea.
Dându-mi jos cămașa, mi-am luat repede tricoul pe mine, urmat de pantaloni, evitând să-l privesc; îi simțeam ochii ațintiți pe mine și cu toate că era incomod, nu puteam să dau înapoi acum. Mi-am trecut degetele prin părul aspru, strâmbându-mă odată ce am simțit cât de deteriorat era. Arătam groaznic, părul meu era distrus și la fel eram și eu. Odată ce hainele mi-au acoperit trupul, m-am întors pe călcâie, trecând pe lângă Louis, acesta continuând să mă privească intens.
-Mergem sau? întreb eu, ochii mei privindu-l cu asprime, deschizând ușa, așteptând să mi se alăture. Oftând exasperat, m-a urmat, închizând ușa după el și luând-o în față, conducându-mă prin holul luminat de soarele dogoritor, ajungând într-o încăpere mare, înconjurată de mult prea multe matahale de ale lui Kramph. Toți purtau costume întunecate,menținându-și postura rigidă și privirea goală, atenția acestora fiind pe noi doi odată ce ne-am făcut apariția în cameră.
Cunoșteam majoritatea persoanelor care mă aținteau cu privirea, observând de asemenea o serie de persoane noi. Ochii mei s-au pironit pe Jason, observându-l într-o conversație aprinsă cu un alt bărbat. Acesta era îmbrăcat într-un costum negru, cămașa de culoarea cerului contrastând cu ochii săi albaștrii și părul blond. Rădăcinile închise la culoare se vedeau ieșind la suprafață, iar ochii săi acum ațintiți pe mine mă priveau într-un mod ciudat, ca și cum m-ar cunoaște. Arăta ca un copil, avea o față atât de palidă, iar dacă nu aș știi, aș jura că nu are mai mult de douăzeci de ani. Părea foarte tânăr, poate unul dintre cei mai tineri oameni ai bunicului. Odată ce Jason a observat că bărbatul nu îl mai asculta, și-a ridicat la rândul său privirea, ochii săi fixându-se pe un punct anume în spatele meu, făcându-mă să mă întreb ce observa. Când un corp s-a apropiat de mine, simțindu-l radiind în spatele meu, ochii mi s-au mărit, neștiind cum ar trebui să reacționez. Știam prea bine persoana din spatele meu, aerul închis în trupul meu părăsindu-mi nările, întorcându-mi încet gâtul spre el.
Arăta exact cum era înainte; aspectul său nu s-a schimbat deloc în ultimele săptămâni. Părul său era tuns, observându-i totuși buclele de la baza gâtului, corpul său tensionat radiind de căldură odată ce m-am întors spre el. Retrăgându-mă încet, am continuat să îl analizez, sperând ca postura mea să nu se fi schimbat între timp. Trupul său masiv era acoperit de un costum identic cu al celorlalte matahale din cameră, singura diferență dintre el și ceilalți fiind cămașa neagră din satin care îi acoperea pieptul. Înghițind în sec, privirea mea s-a întâlnit cu a sa, ochii săi de culoarea smaraldului privindu-i pe ai meu cu o urmă rece, buzele sale strânse demonstrându-mi că încerca să nu spună nimic, continuând să-l privesc. Am pufăit enervată, atitudinea rece făcându-mă să mă înfurii, ochii mei mutându-se pe degetele care tocmai mi-au prins brațul, Louis trăgându-mă aproape de el într-o încercare de a crea distanță între mine și bărbatul care mi-a distrus inima.
-Antonia, aici erai ! , vocea lui Jason m-a făcut să-mi mut privirea de pe cei doi, ochii mei analizându-i corpul, observându-i încercarea de a diminua tensiunea dintre cei doi.
Trăgându-mi brațul din strânsoarea lui Louis, i-am aruncat o privire rapidă lui Harry, observându-i atenția îndreptată spre brațul meu. Bărbatul cu care Jason vorbea era acum alături de alte fețe necunoscute, discutând probabil despre mine, având în vedere că majoritatea oamenilor purtau conversații aprinse, toate îndreptate în direcția mea.
-Hm, a cui înmormântare este? continuă Jason, strâmbându-se la alegerea mea vestimentară, ochii mei privindu-i pe ai săi fără vreo expresie anume.
-Nu știu, nu m-am decis încă, murmur eu, observând întreaga masă de oameni care mă vorbeau pe la spate, Jason surâzând odată ce mi-a auzit răspunsul.
Nu aveam intenția de a mă împrieteni cu ei, cu nici unul dintre ei dar se comportau excesiv de prietenoși cu mine, având în vedere că eu puteam fi considerată inamicul. Cu toate că în ultimele săptămâni nu am fost exact o amenințare pentru ei, dar totuși mi se pare ciudat să îi văd atât de normali cu mine, ca și cum i-aș cunoaște de mulți ani.
-Arăți bine, continuă acesta, ochii săi aprinși trecând peste trăsăturile feței mele, simțindu-mă destul de inconfortabil sub privirea sa intensă. Retrăgându-mă, am încercat să-l evit, știind prea bine că orice ar pune la cale împreună cu Louis, era amenințător și periculos pentru mine.
Ochii mei au trecut, oricât de mult mi-am dorit să evit acest lucru, prin cameră, pironindu-se pe trupul îndepărtat, ochi fioroși îndreptați în direcția bărbatului cu care tocmai vorbise Jason și un alt om de-a lui Kramph. Dând din cap, acesta a continua să asculte ceea ce spuneau cei doi bărbați, evitând să mă privească. Nu puteam să nu mă întreb ce urma să facă, care era scopul conversație, iar felul în care corpul său tensionat emana o furie îmblânzită, îmi demonstra că ceva nu era în regulă. Îl cunoșteam, sau cel puțin cunoșteam persoana care era el, era imposibil ca în tot acest timp reacțiile sale să fie jucate.
-Ai citit vreodată cartea "Sociopatul de alături" ?
Am sărit speriată, întorcându-mă spre Jason cu toate că atenția mea era într-o oarecare măsură încă îndreptată spre Harry. Ochii săi mă priveau interesați, încercând să-mi îndepărteze gândurile de la acea persoană.
-Nu, murmur eu, întrebându-mă unde avea să ducă această conversație. Jason a avut mereu intenții ascunse și cu toate că mi-a fost de ajutor în această dificilă perioadă, nu voi putea avea încredere în el, nu complet.
-Un om din douăzeci și cinci e un sociopat. Vezi tu, ei nu au gena compasiunii. Pot simula un comportament normal dar nu sunt cu adevărat normali. Poate că nu ucid, nu violează, nu fac lucruri incurabile, dar te devorează din interior. Asta este Harry Styles, iar sfatul meu pentru tine e să fugi, să stai cât mai departe de el.
L-am privit cu gravitate, neștiind exact cum ar trebui să răspund. Părea imposibil ca tot ceea ce spunea Jason să fie adevărat. Harry avea compasiune, credeam că există undeva înăuntrul său.
-Dacă Harry e un sociopat, atunci și Louis este, îi spun eu, Jason surâzând amuzat. Știa că am dreptate, Harry era ca Louis.
Nu conta că erau rude sau nu, Louis și Harry au fost mereu asemănători, poate din această cauză am căzut în capcana amândurora. Au știut cum să mă joace pe degete mai bine decât oricine, iar eu devenisem doar o umbră a ceea ce eram înainte.
-Cu toate că ți-a făcut atât de multe lucruri îngrozitoare, tu îl aperi în continuare. Styles e al naibii de norocos și nici măcar nu știe ! pufăie acesta, zâmbindu-mi ironic. Uram această parte a lui Jason, mereu sarcastic dar în glasul său se putea înțelege o urmă de adevăr.
-Nu îl apăr. Crede-mă, ultimul lucru pe care doresc să-l fac este să-i iau apărarea lui. Dar Harry nu e așa, cel puțin nu cred, murmur eu, încercând să mă justific. Nu îi luam apărarea lui Harry, chiar nu o făceam. Dar felul în care Jason a vorbit cu atât de multă satisfacție mă irita și chiar dacă nu mai eram în poziția de a-i citi gândurile, știam că Harry nu este așa cum spune bărbatul din fața mea.
-Concepția ta despre realitate e distorsionată, Antonia. Nu uita cu cine vorbești, eu am fost cel care te-a văzut în fiecare zi în ultima lună, știu că trădarea lui Harry te-a afectat mai mult decât spui. Nu pot să înțeleg totuși cum ești capabilă în acest moment să îl privești, dar nu mă voi băga în treburile voastre, continuă acesta, ochii săi capturându-i pe ai mei într-un dans lent, observându-i seriozitatea într-un mod în care mă neliniștea.
Nu înțelegeam nici eu de ce îl priveam pe Harry, de ce eram capabilă să-i caut ochii în mulțime și chiar dacă inima mea începea să bată cu putere de fiecare dată când credeam că mă privește, știam că eram deziluzionată. Mi-a arătat exact cât de puțin au însemnat toate cuvintele sale, tot ceea ce a făcut pentru mine. Nu mai eram capabilă să mă încred în Harry, dar oricât de dezamăgită eram să recunosc, nu cred că acesta mai caută să obțină încrederea mea. Nu cred că i-a păsat vreodată de mine din moment ce a decis să mă facă următoarea sa țintă.
Mi-am ridicat privirea, observând toți oamenii adunându-se și ieșind grăbiți pe ușile gigantice, privind confuză intensitatea privirilor acestora și mina impasibilă pe care o aveau toți. Ochii mei i-au prins pe cei ai bărbatului care vorbea cu Jason și Harry, pupilele mari oglindindu-mi confuzia, acesta urmându-i încet odată ce privirile noastre au fost blocate de un corp puternic, ochii mei mutându-se pe cei ai lui Jason care aștepta în fața mea.
-Trebuie să plec Antonia. Dar te rog ascultă-mă. Ai nevoie de timp, trebuie să aștepți să-ți vindeci rănile și apoi să te avânți înapoi în acest cerc vicios. Nu uita, până și Alice a trebuit să cadă înainte de a ajunge în Țara Minunilor, continuă Jason, făcându-mă să surâd la auzul remarcii sale, trimițându-mi un zâmbet scurt înainte să se îndepărteze de noi.
Oftând obosită în urma acestei simple interacțiuni cu atât de multe persoane, ochii mei s-au remutat pe întreaga încăpere, observând că rămăsesem doar eu și Louis aici, simțindu-mă oarecum ușurată că nu trebuia să mai dau ochii cu Harry.
-Mișcă-te, nu avem toată ziua la dispoziție, mă surprinde Louis, împingându-mă spre ieșire. Abia acum am realizat că în tot timpul în care vorbisem cu Jason, Louis nu era prezent. Credeam că era lângă mine, amintindu-mi că la un moment dat i-am simțit prezența în dreptul meu, rămânând tăcut dar ascultând cu atenție ceea ce spuneam, dar acum, după ce i-am observat iritarea întipărită pe chip, știam că acesta nu fusese lângă mine în tot acest timp. Nu știam unde s-a dus dar vedeam clar că orice s-ar fi întâmplat, l-a enervat, evident alegând să-și verse nervii pe mine.
-Unde mergem totuși? întreb curajoasă, aruncându-i o privire scurtă, acesta menținându-și pașii mari și duri, rămânând în urmă de câteva ori din cauza acestora.
-Ți-am spus: la înghețată, murmură acesta, continuând să înainteze prin holul luminat, coborând o serie de trepte, ajungând într-un final la parterul casei, două matahale gigantice ivindu-se în fața intrării. Credeam că glumește cu înghețata.
Arătau ca și cum erau membrii ai vreunui clan ciudat, mafia italiană sau Serviciile Secrete ale Guvernului după felul în care arătau. Tunși scurt, cu o pereche de ochelari pe ochi și o cască întunecată în ureche, oamenii din fața mea inspirau pericolul și expirau nenorocire. Era ciudat să văd atât de multe persoane având în vedere că în ultimele săptămâni înafară de Jason, Louis și Kramph, nu am prea avut niciun fel de contact cu altcineva, observând că de data aceasta, securitatea s-a înmulțit. În New York nu erau atât de multe persoane și probabil că acesta a fost norocul meu pentru că altfel nu aș fi putut să scap de acolo dar aici era cu totul altă poveste. Casa lui Kramph din Germania mișuna de oameni îmbrăcați în costume, oameni atât de mortali încât nu era nevoie să-și scoată pistoalele pentru a știi că îmi va fi aproape imposibil să ies de aici. Eram convinsă că nivelul ridicat de securitate se datora și faptului că bunicul stătea aici, de fiecare dată când nu era nevoit să plece la vreo întâlnire importantă, aici era casa lui. Eram ușor curioasă să știu ce s-a întâmplat cu acea casă frumoasă din Brazilia, gândindu-mă că poate aș reuși să îl conving să mă lase să merg acolo, deja vremea mohorâtă din Munich dându-mi dureri de cap.
Ieșind afară pentru prima oară după mult timp, aerul răcoros mi-a lovit chipul, părul zburându-mi în toate direcțiile, vârfurile despicate lovindu-se de pielea mea într-un mod în care îmi venea să iau o foarfecă și să-mi tai tot părul, ochii mei căutându-i corpul lui Louis, observându-l îndreptându-se spre o mașină neagră. Atenția mea s-a îndreptat apoi spre multitudinea de automobile care ne înconjurau, abia acum realizând cât de mare era acest teren, grădina de care Milton Kramph era extrem de mândru întinzându-se pe mai bine de un hectar întreg, terenul acestuia parcă neterminându-se, singurul lucru care îmi arăta unde exact începea strada era gardul imens care înconjura întregul teren și casa. Miliardarul nu voia să arate mai puțin decât era, nestingherit cheltuind o grămadă de bani pentru a-și înfrumuseța locuința.
-Antonia!
Tresărind la auzul vocii enervante, picioarele m-au purtat spre mașina în fața căreia era oprit Louis, urcându-mă pe scaunul pasagerului, acesta dându-și ochii peste cap văzându-mă atât de aeriană. Louis mereu a urât acest aspect la mine, eram furată de peisaje și nu mă puteam concentra pe un singur lucru, toate aceste aspecte ale vieții mele revenind odată ce am fost pusă în fața situației de a-l avea din nou lângă mine. Era ciudat pentru mine, cum am putut să stau departe de el atât de mult timp, iar acum eram nevoită să îl văd în fiecare zi deși acesta era ultimul lucru pe care îl doream.
-Realizezi că acesta este probabil cel mai prost moment pentru a merge la înghețată, nu? Sunt cam douăzeci de grade afară, îi spun eu odată ce am auzit motorul mașinii pornind, aceasta începând să se miște, ochii lui Louis privind drumul, observând cum oamenii din fața porții care vorbeau, apăsând pe un buton pentru a ne deschide poarta și a ne lăsa să ieșim.
Odată ajunși pe stradă, m-am conformat, crezând că Louis nu îmi va răspunde, cu toate că nu era o întrebare ce i-am adresat, era mai mult o constatare și știam că Louis nu simte nevoia să spună ceva. Aerul putea fi tăiat cu cuțitul, senzația ciudată din interiorul mașinii făcându-mă să mă strâmb. Nu era prima oară în ultimele săptămâni în care eram singuri deci nu părea un lucru anormal să fiu închisă într-un spațiu mic alături de el, dar mă simțeam inconfortabil dintr-o anumită cauză.
-Vrei să auzi o poveste interesantă? murmură acesta, câștigând o privire confuză din partea mea, întorcându-mi atenția spre el. Iar acum, după mult timp, îl priveam cu adevărat.
Corpul său mereu tensionat, era acum relaxat pe spătar, brațele sale fiind întinse pe volan, degetele sale înconjurându-se în jurul acestuia ca o iederă mortală, ochii săi de culoarea oceanului tulburat rămânând fixați pe drumul îngust, părul facial dându-i o alură misterioasă, dominantă și periculoasă, un fior straniu trecându-mi prin corp. Arăta superb, mai bine decât atunci când l-am cunoscut. Louis a fost mereu un bărbat impresionant, nu puteam nega acest lucru; dar acum era și mai atrăgător, sau poate doar ochii îmi jucau feste iar mintea mea era total dezorientată din cauza lui Harry și a tot ceea ce a făcut. Neașteptând un răspuns din partea mea, acesta și-a deschis gura, cuvintele curgându-i dintre buzele subțiri, neputând să mă abțin în a-i compara buzele cu cele rozalii a lui Harry. Scuturându-mi capul, amintindu-mi exact ce fel de persoană este Harry, ochii mei s-au întors spre Louis, ascultându-l cu atenția unui copil curios.
-A fost odată ca niciodată un înger și un diavol care țineau de un iadeș. Iar când acela s-a rupt, a spintecat lumea pe din două.
-Nu înțeleg unde vrei să ajungi cu asta, îi spun eu, mijindu-mi ochii, trecându-mi apoi degetele prin păr, trăgându-mi-l într-o parte.
-Unde vreau să ajung? Păi e simplu. Încerc de câțiva ani să-mi dau seama cine e îngerul și cine e diavolul în această poveste.
Știam că ceva nu e în regulă, părea mult prea calm iar felul în care a insistat să mă scoată din casă, departe de matahalele lui Kramph care au devenit singura sursă de ajutor în fața sa, totul se lega acum. Louis nu avea gânduri bune și cu toate că relația noastră era complicată, am intrat într-o zonă periculoasă. Nu credeam că urma ceva bun în toată această problemă, iar stăpânirea de sine a lui avea o limită, iar eu călcam pe o linie subțire. Dacă eram pusă în fața acestei situații acum ceva timp, m-aș fi panicat și aș fi încercat să găsesc o soluție pentru a evita orice avea Louis în minte dar vremurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat. Nu aveam emoția necesară să fug de el, să îi spun nu. Și cu toate că nu voiam să fac nimic din ce plănuia, știam că nu mai eram o piedică pentru el.
-La început am crezut că tu ești îngerul, atât de pură și inocentă, nepătată, cu o bunătate extraordinară și un suflet curat, am știut că trebuia să te fac a mea; sunt convins și acum că m-aș fi îndrăgostit de tine oricum, chiar dacă nu era misiunea. Te iubesc Antonia, chiar o fac. Nu ți-o dovedesc prea des, dar o fac, spune acesta, aruncându-mi o privire rapidă, neputând să-mi dau seama din ochii săi dacă este adevărat ce spune. Louis avea probleme serioase de control, nu credeam că ce iese din gura sa e adevărul. La fel ca Harry, Louis era un mincinos excepțional.
-Dacă mă iubeai, nu mă trădai, murmur eu, calmul din vocea mea surprinzându-mă. Eram cu adevărat schimbată.
-Dacă mă iubeai, nu ai fi făcut sex cu el, se întoarce acesta spre mine, insistând asupra ultimului cuvânt, știind prea bine la cine se referă. Louis era mai deranjat de faptul că am ales să mă culc cu Harry decât faptul că nu îl mai iubeam pe el, iar dacă acest lucru nu îmi demonstra că are probleme, atunci nu știu ce ar fi putut face să îmi schimbe părerea.
Nu aveam cum să-i răspund și cred că nici el nu se aștepta la nimic din partea mea. Nu avea rost să neg cele întâmplate pentru că era evident că s-a întâmplat. Nu am regretat nici atunci și nu o voi face nici acum. Chiar dacă la început era doar atracția, dorința aceia nestăvilită, sexul cu Harry a însemnat mai mult de atât. îl iubeam dinainte să mă conving că o făceam, poate chiar înainte să aflu de Louis. Știam că sentimentele față de Louis erau complicate, dar eram convinsă că nu mai eram îndrăgostită de el. Îl iubeam, mereu îl voi iubi dar nu mai eram îndrăgostită de el.
-Acum încep să cred că ești diavolul din poveste, poate că amândoi suntem. Doi diavoli care își caută îngerii din ei.
Vocea sa calmă era tranchilizantă, trimițându-mi corpul într-o stare bizară, lăsându-mi privirea în jos, observându-mi palmele din poală. Uscate și aspre, ca și cum aș fi muncit toată ziua, degetele mele goale părând grele, corpul meu simțindu-se dintr-o dată cu zece kilograme mai grea, oboseala constantă pe care o simțeam mi-a creat o stare deloc plăcută.
-Îți amintești de acea zi? În New York, când m-ai găsit în ploaie după ce am aflat că trebuia să te părăsesc? murmur eu, întorcându-mi privirea spre el, gândul acesta sărindu-mi în minte.
Eram atât de supărată, tata mă obliga să plec iar eu nu voiam să îl las pe Louis. Știam ce simțeam pentru el și odată ce am aflat că împărtășește propriile mele sentimente, am realizat că mi-ar fi fost imposibil să îl las în urmă.
-Unde vrei să ajungi cu asta? întreabă el, strângând volanul, aruncându-mi o privire intensă.
Louis spune că mă iubește dar nu cred că o mai face, cel puțin nu cum o făcea atunci; nici măcar nu sunt sigură că mă iubea în acel moment pentru că am fost păcălită de el în tot acest timp, dar era ceva în sufletul meu ce trebuia calmat și știam că nu mai aveam altă ocazie în care să-i pun la încercare capacitatea de a spune adevărul.
-Mă iubeai atunci? Sau ai spus-o doar pentru a te culca cu mine?
Seriozitatea din ochii mei nu putea fi contestată. Nu eram capabilă de alte minciuni și cu toate că nimic din ce ar spune acum nu ar schimba lipsa de emoții de care dădeam dovadă, trebuia să aflu.
-Nu. Am aflat înainte că Alaistar te transfera în Los Angeles, iar planul nu era încă terminat.
Cuvintele lui m-au lovit dur, chiar dacă nu voiam să recunosc. Eram convinsă că exista această posibilitate, dar am vrut să nu cred că este atât de crud.
-Deci m-ai mințit de fiecare dată când îmi spuneai că mă iubești? Clasic, pufnesc eu în ciuda încercării mele de a nu arăta vreo emoție evidentă. S-a întâmplat de mult, nu mai însemna nimic, mai ales acum. Louis nu mai era acea iubire proaspătă a mea, acel nor al speranței.
-Nu. Te-am mințit până în punctul în care am început să cred ce spuneam. Poate că nu te-am iubit la început Antonia, dar am făcut-o în ultimii doi ani mai mult decât credeam că e posibil.
Nu mai știam ce să cred, nu părea normal. Era liniștitor într-un fel să aflu că oricât de urât s-a comportat cu mine, Louis mă iubea. Știam acest lucru deja, dar era diferit să aud de la el pentru că s-a schimbat. Nu îl mai cunoșteam pe acest bărbat din fața mea, cel puțin nu cum eram obișnuită. Categoric așa este el, pentru că în tot timpul în care a fost cu mine s-a prefăcut. Sper în continuare că o parte din el a rămas la fel, exact așa cum mi-l aminteam eu.
Dar mă sufocam. Dintr-o dată mașina a devenit prea închisă pentru mine, aerul părând nerespirabil, creându-mi o stare îngrozitoare. Louis mă sufoca, simpla sa prezență îmi crea o senzație stranie, cu toate că în ultimul timp m-am obișnuit cu el. Mă simțeam ca și cum el mi-a țintuit picioarele în pământ și îmi cerea să mă ridic. Iar eu nu puteam să îi îndeplinesc această dorință. Eram paralizată de orice emoție, orice mișcare era irealizabilă. Nu știam ce m-a făcut să mă întorc în direcția opusă, să fac zidul pe care l-am construit în ultimele luni să se crape, dar ceva se schimbase. Nu puteam arăta că îmi reveneam, nu puteam părea din nou slabă. Trebuia să devin puternică și nu puteam face acest lucru dacă în ochii lui Louis eram aceiași Antonia pe care a indus-o în eroare toți acești ani.
Bărbatul de lângă mine era cheia tuturor problemelor mele, propriul meu pacient zero. El este cel care a cauzat totul, tot ceea ce a dus la distrugerea inimii și încrederii mele în propria persoană și în oamenii din jurul meu. El este motivul pentru care eu am devenit mai slabă decât credeam că era posibil, iar dacă în ochii lui acea Antonia revenea, odată cu ea reapărea și puterea sa. Nu aveam de gând să las acest lucru să se întâmple. Puterea lui Louis asupra mea se va termina, într-un mod sau altul iar eu nu aveam de gând să fiu motivul pentru care el a constatat că va putea din nou să fie în control. Și dacă nu voiam, trebuia să fiu puternică; aceasta era singura soluție.
Mi-am întors privirea spre el, observându-i atenția îndreptată în fața sa, drumul îngust începând să capete culoare în fața ochilor mei, simțindu-mă ca și cum cu cât mă îndepărtam mai mult de casa lui Kramph, cu atât peisajul se schimba. Observând acum o serie de mașini, știam că imediat vom ajunge în locul în care Louis dorea cu atâta ardoare să mergem. Nu înțelegeam dacă era sarcastic odată ce a spus că vom merge să luăm înghețată sau chiar vorbea serios; în ultimul timp nu îmi mai pot da seama ce gândește Louis. Știam că conversația murise până acum, dar nu credeam că puteam să mai formez propoziții coerente fără să nu îi demonstrez că prezența sa mă neliniștea.
Louis nu era bun pentru mine. Nu era o persoană bună și nu e potrivit pentru mine, cel puțin nu mai este. Louis de care m-am îndrăgostit a dispărut acum mult timp și nu se mai întoarce, iar acest om de lângă mine nu e potrivit pentru sufletul și inima mea. Poate că ne vom întâlni din nou, când vom fi mai în vârstă iar mințile noastre nu vor mai fi atât de agitate, și poate că atunci eu voi fi potrivită pentru el, iar el va fi pentru mine. Dar acum, în acest moment nu suntem buni unul pentru celălalt. Eu sunt haos pentru gândurile sale, iar el e otravă pentru inima mea. În final, ne-am distruge reciproc. Mi-a luat atât de mult timp să realizez acest lucru. Trezindu-mă din visare odată ce am simțit mașina oprindu-se în fața unei clădiri imense, mi-am întors privirea spre el, așteptând un semnal din partea sa. Prinzându-i ochii cu ai mei, am realizat că trebuia să cobor din mașină, acesta aruncându-mi o expresie impacientată, corpul meu ridicându-se și deschizând ușa mașinii. Aerul răcoros mi-a lovit fața, trimițându-mi părul în toate direcțiile, abia acum realizând că eram în preajma unei clădiri comerciale, observând numeroasele magazine de firmă care s-au conturat în fața mea.
Urmându-l în liniște, ne-am îndepărtat de mașină, urmând să intrăm în clădire, ochii mei trecând pe lângă numeroasele articole vestimentare din magazine, încercând totodată să țin pasul cu picioarele lui Louis. Era clar că nu venisem să ne delectăm papilele gustative, ochii mei căutând un restaurant sau un loc în care am fi putut găsi înghețata, oftând odată ce am realizat că nu era niciunul. Nu știam de ce eram aici, poate că doar a vrut să mă scoată din acel loc, să îmi acorde puțin timp de respiro pentru că adevărul este că aveam nevoie de așa ceva. M-am încruntat odată ce l-am văzut intrând într-un magazin, corpul lui Louis îndepărtându-se tot mai mult de mine, rămânând total nedumerită cu privire la situație.
-Ai nevoie de o rochie nouă. E un eveniment important iar tu trebuie să participi alături de bunicul tău, murmură acesta odată ce a observat că nu îl urmăream, ochii mei mutându-se pe frumoasele rochii. Știam că am intrat într-un magazin scump după felul în care rochiile erau așezate pe umerașe, existând cel mult trei exemplare din fiecare vestimentație.
Nu credeam că era nevoie să îmi cumpăr ceva nou pentru simplul motiv că în dulapul din acea cameră sufocantă erau numeroase rochii și costume elegante. Nu voiam să enervez pe nimeni și dacă trebuia să îl las pe Louis să-mi cumpere o rochie, aveam de gând să accept. Știam că aș putea să îl conving pe Kramph să nu merg la orice eveniment intenționa să mă prezinte. Nu eram un trofeu și aveam de gând să-i arăt acest lucru, dar pentru moment, era indicat să nu îl enervez pe Louis.
Lăsându-mă să mă uit după o rochie acceptabilă, o fată a început să-mi arate o serie de materiale speciale, observând că rămăsesem doar noi două, Louis dispărând între timp. Magazinul era mare, știam că era undeva prin apropiere, dar deocamdată am încercat să-mi scot din minte imaginea sa. Trecându-mi degetele peste materialul satinat, fața fetei s-a luminat, insistând că ar trebui să probez această rochie, fiind ediție limitată. Am privit celelalte două rochii pe care le aveam în brațe, neștiind dacă era chiar indicat să aleg încă una, plus că prețul acestei rochii era dublu față de cele două pe care le alesesem deja.
Îmi doream să văd cum stătea pe mine, chiar dacă nu credeam că o voi cumpăra. Încuviințând, am luat rochia și m-am îndreptat cu toate trei spre cabina de probă din capăt, așezându-le pe un suport. Privindu-mă în oglindă, am evitat să-mi fixez privirea pe urmele de sub ochi, întorcându-mă cu spatele la oglindă și trăgând ușa în urma mea. Hainele au atins podeaua repede, rochia roșie pe care o probam cuprinzându-mi formele într-un mod dezavantajos. Era mult prea strâmtă pentru această ocazie. Culoarea roșie îmi complementa nuanța părului și ochii, dar gleznele mele albicioase erau la vedere. Ar trebui să stau la soare. Oftând, am dat să desfac fermoarul din lateral, abia acum observându-i ochii lui Louis. Cabina era atât de mare încât nu îl observasem, atenția mea fiind îndreptată mai mult spre oglindă, decât spre el.
-Îmi place, spune acesta, ochii săi trecând pe întregul meu corp, făcându-mă să mă cutremur.
-Mie nu, murmur eu, tregând de fermoar.
Cred că și dacă îl rugam, nu ar fi plecat. Nu eram tocmai pudică, dar știam că Antonia de dinainte s-ar fi rușinat odată ce acesta îmi privirea corpul dezgolit, lenjeria intimă fiind singura vestimentație care îmi acoperea trupul. Dar acum eram diferită și dacă voiam să îi arăt că nu mai este important și nu mă mai sperie în vreun fel, trebuia să mă comport nonșalantă cu privire la această situație. Rochia a căzut fără zgomot la pământ, ridicând-o și observându-i ochii pe corpul meu.
Degetele mele au prins materialul de bumbac, culoarea șampaniei adorând rochia care atingea pământul. Această rochie era mult prea scumpă și nici măcar nu eram sigură că îmi va sta bine. Dar era frumoasă, merita să o încerc doar pentru a vedea cum arată satinul pe corpul meu. Trăgând-o peste cap, aceasta s-a așezat sublim pe trupul meu, având de asemenea puțin decolteu. Crăpătura din partea stângă îmi arăta piciorul dezgolit, dar țesătura era atât de perfectă încât nu îmi scotea în evidență nici culoarea albă a picioarelor și nici formele prea tare, lucru care m-a făcut să zâmbesc. Decolteul era puțin cam prea evident pentru mine, lucru care nu mă avantaja, dar rochia era frumoasă, mai frumoasă decât orice am încercat până acum.
-O cumpărăm.
M-am întors spre el, observându-l cu atenție. Ochii săi erau ațintiți pe fața mea, și cu toate că știam ce este în mintea sa și că dorea cu nerăbdare să mă întorc pentru a-mi privi corpul din nou, ochii săi i-au căutat pe ai mei. Știam că nu întrebase nimic, dar nu puteam să îl las să cumpere această rochie.
-Nu, Louis. Nu merită. Costă o avere, îi spun eu.
Kramph avea bani și cu toate că era mai mult decât generos, nu puteam să îl las pe Louis să cumpere această rochie. Era frumoasă, dar niciun eveniment nu merita.
-O cumpărăm, repetă acesta, de data aceasta mult mai dur, întorcându-se pe călcâie și îndepărtându-se din cabină.
Oftând agitată, am desfăcut fermoarul cu greu, așezând rochia înapoi pe umeraș, urmând să-mi închei cămașa. Nu mă puteam certa cu el, știam că îmi va fi imposibil să câștig această bătălie și nu era în interesul meu să îl agit. Louis agitat crea probleme. Rămânând în perechea de chiloți negrii, am închis ultimul nasture al cămășii când Louis a reapărut având în mână o fustă crem.
-Probeaz-o.
Am încuviințat, având impresia că aș face orice doar să nu îi fac demonii să reapară, fusta atingându-mi genunchii, cuprinzându-mi formele. Având o crăpătură în partea stângă, știam că această fustă nu era atât de elegantă pentru a o purta la un eveniment important. Dar era frumoasă și în contrast cu cămașa mea neagră, arătam stilată. Total diferită de cu ce eram obișnuită. Știam că nu voi fi chiar comodă, dar arătam bine. Mi-am întors corpul spre el, acesta analizându-mi îmbrăcămintea. Dând aprobator din cap, mi-am dus mâinile la spate pentru a desface fermoarul, acesta oprindu-mă.
-Nu. Rămâi cu ea pe tine.
-Dar trebuie să o plătim.
Toată această situație era bizară, mult mai bizară decât credeam că este posibil.
-Am făcut-o deja.
Nici nu a așteptat să mai spun ceva, luând rochia din satin și îndepărtându-se, lăsându-mă confuză. Mă gândeam că se dusese să plătească , dar nu înțelegeam de ce eram nevoită să port această fustă. Da, era frumoasă dar nu era chiar ideală pentru cumpărături. Comportamentul său era tot mai bizar, iar gândurile mele nu puteau ține pasul cu toate posibilitățile. Louis are reputația unui criminal, uneori poate fi extrem de crud în ceea ce face, dar eu nu îmi doream să ajung în vizorul său.
Trecându-mi degetele prin păr, mi-am aranjat hainele și m-am încălțat, aruncând o ultimă privire în oglindă, îndepărtându-mă apoi de cabină. Muzica ușoară mi-a trecut pe la urechi, relaxându-mi pentru moment umerii tensionați, corpul meu oprindu-se odată ce l-am văzut pe Louis așteptându-mă cu o plasă mare în mână. Trecând pe lângă fata care m-a ajutat cu rochia, i-am mulțumit, aceasta zâmbindu-mi ușor, încercând apoi să țin pasul cu Louis. Acum că aveam vestimentația, nu credeam că era nevoie să mai fim aici, dar observând că Louis nu avea intenția de a merge la mașină, mi-am dat seama că trebuia să mai facem ceva. Trecând pe lângă un supermarket, o idee mi-a apărut în minte, oprindu-l pe Louis și trăgându-l după mine în magazin.
-Ce faci? murmură acesta, confuzia întipărită pe chipul său neavând niciun efect asupra decizie mele impulsive.
Nerăspunzându-i, picioarele m-au purtat până la secțiunea rezervată produselor pentru păr, luând prima vopsea de culoare închisă pe care am zărit-o, asigurându-mă apoi că semăna cu culoarea naturală a părului meu, arătându-i-o lui Louis. Ridicându-și o sprânceană neîncrezător, mi-am dat ochii peste cap și am mers să o plătesc, bucurându-mă că nu a pus prea multe întrebări. Credeam că odată ce plătisem produsul, urma să ne întoarcem la mașină, dar Louis avea alte planuri.
Odată ce ne-am oprit în fața unei cofetării, nu am putut să nu îmi împărtășesc insatisfacția. Nu putea fi serios, ironia situației era de neclintit. Urmându-l, am decis să îl las să cumpere înghețata având în vedere că era atât de insistent, așezându-ne apoi la o masă, corpul său lipindu-se de al meu din cauza spațiului îngust.
-Nu ești singura. Și mie îmi e greu, murmură acesta, atrăgându-mi atenția. Ochii săi erau închiși, periculoși, dar vocea sa nu părea că ascunde intenții îngrozitoare. Îmi doream să îl ascult.
-Ce vrei să spui?
-Am impresia că mă urăști și nu îți pot schimba opinia. Ai motive, continuă acesta, evitând să-mi răspundă.
Nu aveam nimic de spus. Nu puteam nega pentru că o parte din mine îl va urî mereu pentru ce a făcut. Dar era și vina mea. Au fost semne, iar eu nu le-am văzut. Exact ca și cu Harry. Am avut nenumărate ocazii să îi demasc pe amândoi, dar dragostea pe care le-o purtam m-a împiedicat să văd clar ceea ce era în fața mea. Aveam defectele mele și probabil că cel mai mare a fost încrederea oarbă pe care i-o purtam omului de care eram îndrăgostită. Louis a început totul, a fost chibritul care a aprins ceva în interiorul meu, dar flacăra a fost Harry. Harry a reușit să distrugă orice urmă de încredere mai exista în mine. Louis mi-a rupt inima și mi-a pătat sufletul, dar Harrry a fost cel care mi-a sfâșiat inima și mi-a distrus sufletul. Pentru că în el credeam că am ceea ce nu voi putea avea niciodată în Louis. Iar el m-a dezamăgit complet.
-Nu te voi putea ierta niciodată. L-ai ales pe el. Iar el a urmat ordinele, nu te iubește și sincer, nici nu cred că e capabil de așa ceva. Vocea sa era rece, îndepărtată și deloc fericită. Începeam să calc pe un teren periculos, dar nu e ca și cum sunt instigatorul aici. El continuă să vorbească, iar eu nu pot face altceva decât să îl ascult. Devenea din ce în ce mai nervos.
Cuvintele sale purtau atât de mult adevăr încât nu puteam nega ceea ce spunea- era credibil. Harry nu e deloc persoana pe care o credeam eu.
-Dar eu o fac. Poate ar trebui să-ți amintesc acest lucru, mârâie el, lipindu-și corpul și mai mult de al meu, înghețata fiind acum uitată pe masă. Corpul meu s-a tensionat, ochii mărindu-mi-se încercând să nu mă panichez odată ce degetele sale au trecut peste coapsa mea, ajungând sub fusta aceea nenorocită.
Acesta era motivul pentru care m-a pus să o port, iar acest lucru îmi demonstra că plănuia de ceva timp să mă atingă. Încerca să mă facă să clachez, să se asigure că încă are putere asupra mea, dar eu știam deja ce plănuia. Cu toate că nu îl puteam opri fără a risca să fiu deconspirată, puteam să-i arăt că nu avea posibilitatea de a ajunge la mine. Degetele sale au prins tivul dantelei, făcându-și loc, ochii mei închizându-se instant, strângându-mi picioarele în așa fel încât să îl opresc. Știam că nu va fi o problemă pentru el, dar nu știam exact cum ar trebui să scap acum din această situație. Am inspirat încet odată ce i-am simțit degetul cuprinzându-mă, ochii mei rămânând neclintiți, rânjetul bolnav de pe fața sa demonstrându-mi că uneori, un om nu poate fi schimbat.
-Îți amintești asta? murmură el, sărutându-mi apoi urechea, simțindu-i zâmbetul triumfător, degetele mele strângându-se într-un pumn, observând nuanța roșiatică căpătată.
-Îmi amintesc că erai mai priceput de atât.
Cuvintele mele au ieșit rapid dintre buze, fără a putea să-mi potolesc limba ascuțită, observându-l cum s-a tensionat instant, privirea urâtă pe care mi-o arunca acum dovedindu-mi că nu e încântat de reacția mea. Jocul s-a întors împotriva sa, iar el știa acest lucru acum.
-Totuși, poate nu ești tu de vină. Poate am dat eu de mai bun, continui eu, privindu-l fără vreo urmă de regret, acesta retrăngându-și degetele într-un timp record, umerii mei lăsându-se odată ce nu i-am mai simțit atingerea, răsuflând ușurată.
Categoric îl enervasem, ochii săi întunecați fiind îmbibați de o furie puternică, pumnii săi încleștându-se, pufăind neîncrezător. Uimirea de pe fața sa odată ce am continuat să-mi mănânc înghețata ca și cum nimic nu se întâmplase nu putea fi ascunsă, bucurându-mă în mintea mea că am reușit să mă împotrivesc acestuia în așa fel încât să vadă că nu mai eram persoana pe care o putea controla. Incapabil să spună ceva, am luat acest lucru ca pe un semn divin, ridicându-mă odată ce am constatat că urma să plecăm. Orice ar fi așteptat Louis să câștige din această ieșire, nu i-a mers.
Drumul spre casa lui Kramph a fost mai liniștit decât credeam, acesta continuând să-și verse nervii pe volanul mașinii, eu neputând să îmi păstrez expresia neutră, un zâmbet rămânând prezent pe buzele mele chiar și în momentul în care în vizorul meu au apărut din nou oamenii de pază. Știam că ceva înăuntrul lui s-a schimbat și cu toate că era enervat și mai mult ca sigur plănuia o răzbunare, știam că nu mă putea atinge în perimetrul casei bunicului. Poate din acest motiv a ales să mă scoată în oraș, crezând că poate tehnicile sale de intimidare vor da roade. Urcând liniștită scările, l-am privit pe Louis îndepărtându-se cu pași rapizi de mine, țipând odată ce calea i-a fost blocată de un bărbat îmbrăcat într-un costum gri pe care bărbatul furios nici nu l-a privit. Imediat am realizat că persoana aceasta nu făcea parte din echipă de securitate a lui Milton Kramph, ochii săi ciocolatii privindu-mă intens odată ce Louis a dispărut, înclinându-și capul într-un salut scurt, urmând ca mai apoi să părăsească casa. Nu știam cine era acel bărbat dar primisem o senzație ciudată din partea sa și aveam impresia că nu era ultima oară când aveam să-l văd.