Decepția

XXXI.Nevolnicie

NEVOLNICIE : Stare a celui nevolnic; lipsă de putere fizică, de forță, de energie; slăbiciune, neputință; incapacitate.  

Aerul rece care mi-a învălui toate simțurile odată ce Harry s-a îndepărtat de balconul ferestrei era sufocant. Acele secunde de așteptare în care urma să văd dacă scăpam erau terifiante. Înălțimea era mare dar aveam încredere în Harry și odată ce corpul meu s-a dezlipit de al său, mă așteptam să nu mai am vreo scăpare. Dar apoi, am simțit cum greutatea mea se lăsa pe o suprafață elastică, ochii mei deschizându-se automat pentru a vedea perdeaua folosită pe post de acoperiș pe care am aterizat. Nici măcar nu am văzut-o atunci când Harry a deschis geamul și mi-a spus că trebuie să sărim. Eram mult prea speriată ca să-mi dau seama de ce era în jurul meu, iar acum datorită acestei simple fâșii de material, eram în viață. Mi-am întors capul, ochii mei cercetând după persoana care mi-a salvat viața a doua oară în ultimele câteva săptămâni. Ochii săi erau deja pironiți pe mine, așteptând probabil vreo reacție din partea mea, reacție care din păcate nu a venit.

Observând starea mea de inerție, Harry s-a împins de pe suprafața elastică, întinzându-și mâna pentru a mă ajuta și pe mine. Fără să realizez, mâna mea a cuprins-o pe a sa iar forța cu care m-a tras, m-a făcut să mă împiedic odată ajunsă cu picioarele pe pământ. Brațele sale s-au înconjurat în jurul taliei mele, împiedicând cădere iminentă, ochii săi cercetându-mi întreaga față pentru o urmă de reacție.

-Ești bine? întreabă usor, eu neavând încredere în vocea mea, singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să dau din cap și să îmi mut privirea. Mi-am ridicat capul, observând locul din care am sărit acum câteva secunde, făcându-mi-se deja rău doar gândindu-mă la ce am făcut.

-Nu avem timp de pierdut, Toni, murmură Harry, atrăgându-mi din nou atenția, eu încuviințând, lăsându-l să meargă în față, destinația noastra fiind necunoscută mie.

Știam că trebuia să plecăm din Salvador, știam că trebuia să plecăm cât mai repede din acest loc pentru că sunt ferm convinsă că persoanele care au dat buzna la petrecere au fost furioase când au observat că nu eram acolo și sigur mă caută. Nu are rost să îmi împui capul cu ideei stupide, eram conștientă că pe mine mă căutau. Iar faptul că planul lor nu a mers și nu m-au prins, sigur i-a înfuriat și mai tare. Nu știu cine sunt, iar Harry nu vrea să-mi spună nimic. Nu sunt sigură că știe cine sunt acele persoane dar presupun că sunt niște vechi inamici de-ai tatei; o altă concluzie nu am. Cine m-ar căuta pe mine, dacă nu persoane dușmănoase care încearcă să se răzbune pe tata prin intermediul meu?

Lucrul înspăimântător este felul în care aceste persoane au acționat, atât de spontan și radical. În inima unei petreceri, într-o casă mai protejată decât Casa Albă, și totuși acest lucru nu i-a împiedicat. Mă infioară gândul să aflu de ce sunt în stare cu adevărat aceste persoane și până la ce extreme sunt dispuși să meargă pentru a obține ce doresc. Am continuat să-l urmez, ținându-mi capul în pământ cât de mult puteam, încercând să evit persoanele care îmi aruncau priviri stranii văzând  o fată îmbrăcată atât de elegant alergând de nebună pe străzi. Corpul meu aproape că s-a ciocnit de spatele lui Harry, nerealizând că acesta s-a oprit. Mi-am ridicat privirea, observându-l pe Harry privindu-mă atent, sprâncenele mereu încruntate lăsându-i o alură înfricosătoare în lumina slabă a felinarului de pe stradă, ochii mei mutându-se pe clădirea impunătoare din fața mea.

-Nu pune întrebări. Nu avem timp de așa ceva, spune el dur, vocea sa nelăsând nicio urmă de compasiune sau îngrijorare. A revenit la felul său arogant și rece, dar pe cine păcălesc? Mereu a fost așa, iar eu nu pot să continui să cred că o simplă conversație deschisă între noi ar putea cumva schimba felul în care s-a obișnuit să se comporte.