Decepția

LXIV.Încrâncenare

ÎNCRÂNCENA: A se înfiora, a se îngrozi, a i se încreți cuiva carnea de frică, de mânie.

Știam că totul se complicase încă din momentul în care am fost nevoită să fug cu Harry, neliniștea și pericolul urmărindu-ne la tot pasul dar ceea ce se întâmpla acum era complet diferit. Situația în care mă aflam acum îmi depășea imaginația; credeam că totul va fi bine odată ce apele s-ar liniști, dar zilele treceau cu repeziciune iar situația mea nu se schimba în niciun fel. Cu toate că zi de zi încercam să ascult cu atenție conversațiile dintre Jason și Louis, sperând că voi auzi unde este Harry, sau poate șoaptele matahalelor care îmi păzeau camera m-ar ajuta să îmi dau seama exact unde este acesta ținut, dar deocamdată nimic. Nimeni nu vorbea despre el sau cel puțin nu o făceau deloc în preajma mea. Cu toate că am încercat să ascult multe conversații pe furiș, se pare că nimeni nu discută despre el, singurele lucruri reținute de mine dățile în care auzeam ce vorbeau oamenii din jurul meu se limitau la întâlnirile lui Kramph cu diferiți beneficiari și orele la care avioanele urmau să decoleze. Nu înțelegeam la ce se refereau, de regulă folosind nume de cod pentru toate discuțiile dar cert era că nimeni nu îmi mai acorda nici mie și nici lui Harry prea multă atenție. 

Scâncind odată ce am aplicat presiune peste rana care se vindeca încet, mi-am amintit de acea seară dezastroasă, cutremurându-mă odată ce vocea lui Louis mi-a pătruns din nou în minte. Mă așteptam să fie o inscripție grosolană, un cuvânt îngrozitor care să exprime cum mă vedea el, dar litera micuță întipărită acum în pielea mea pentru totdeauna nu arăta atât de rău cum mi-am imaginat. Era vizibilă doar atunci când cineva se uita atent la suprafața de sub sânul meu stâng, pielea roșiatică din jurul inițialei sale demonstrându-mi că va mai dura ceva până rana se va cicatriza. Știam că va rămâne o urmă, era evident că aceasta a fost intenția sa, dar dintre toate cuvintele posibile pe care mi le-ar fi putut trasa cu acel briceag, inițiala numelui său era cel mai bun caz. Este în continuare o demonstrație a posesivității sale, dar eu nu mai aveam energia de a plânge cu gândul la gestul său. Am făcut-o în ultimele zile după ce acesta a plecat în acea seară, am plâns și am aruncat lucruri prin cameră odată ce mi-am văzut rana, simțindu-mă ca nimic mai mult decât un animal care trebuia marcat, blestemându-l pentru modul în care mi-a distrus complet viața. Dar acum eram amorțită, amorțită de vreun sentiment. 

Știam că singura mea scăpare din acest coșmar era să îl găsesc pe Harry, iar odată ce Jason și-a făcut prezența simțită în camera mea, știam că nu puteam pierde această ocazie. Nu eram o fată puternică, nu am fost niciodată dar situația în care am fost pusă după cele întâmplate acum câțiva ani în New York m-au determinat să învăț să mă apăr. Am urât din totdeauna armele, din acest motiv având o frică teribilă de orice fel de pistol, preferând să-mi încerc norocul în luptele corporale. Nu a fost niciodată nevoie să pun la încercare tot ce am învățat de la tata, până și Louis mi-a arătat câteva mișcări interesante în timpul petrecut împreună, acum pufăind nervoasă la cât de stupidă am putut să fiu că nu mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu el din moment ce știa destul de bine ce înseamnă să se lupte. Înghițind în sec, mi-am întors privirea spre Jason , așteptând să văd ce intenționa să facă sau să-mi explice de ce a apărut dintr-o dată aici. 

-Cum te simți? mă surpinde acesta întrebând, sprâncenele mele ridicându-se într-un semn întrebător. Nu era normal ca Jason să se gândeasca la starea mea, iar felul în care corpul său s-a tensionat odată ce mi-a pus întrebarea nu mă făcea să am încredere în el deloc. 

-Îngrijorarea nu te face mai drăguț, Jason. Spune ce dorești, i-o întorc eu, trecând pe lângă el în drumul meu spre dulap. Odată ajunsă în dreptul acestuia, am putut observa prin ușa deschisă lipsa matahalelor de pe hol, lucru care mi-a făcut inima să bubuie, adrenalina începând să-mi curga prin sânge.