Decepția

XXVII.Vigilență

VIGILENȚĂ : Atitudine de observare atentă și susținută, de supraveghere continuă a ceea ce se întâmplă în jurul său (pentru a preveni, a descoperi sau a combate acțiuni reprobabile, ostile, dușmănoase).

Mă bucur că în cele din urmă m-a ascultat. Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar acum nu era momentul să se comporte urât cu mine. Nu i-am dat niciun motiv, iar atitudinea sa după ce m-a sărutat este extrem de dezamăgitoare. Nu știu de ce m-am așteptat să fie altfel, poate pentru că m-am obișnuit cu Louis și felul în care se comporta el cu mine. Nu știu altceva înafară de Louis, dar acum comparându-i pe cei doi , realitatea mă face să mă întristez și mai tare.

Cum îl pot compara pe Louis cu o persoană ca Harry? Un nemernic, un șarlatan, un manipulator și un criminal. Nici nu știu cum m-am putut gândi la așa ceva. Nu ar trebui să o fac. Louis este opusul lui Harry- bun, întelegător, tandru. Harry nu mi-a oferit niciodată nimic, nimic înafară de o mină impasibilă sau o privire urâtă. Cred că singura dată când am văzut ceva schimbat la el, a fost momentul în care m-a sărutat. Sau mai degrabă momentul de după acel sărut. Puteam vedea pe fața sa că este uimit de răspunsul meu, până și eu am fost uimită de corpul meu care i-a răspuns atingerilor, în ciuda faptului că mintea îmi spunea că era greșit. Dar cam atât. În rest a fost doar rece, dur, lipsit de vreo emoție iar acest lucru este îngrozitor de frustrant. Știam că așa e el, dar nu îmi puteam da seama de ce. La urma urmei, aceasta era întrebarea - de ce? 

Am fost scoasă din gânduri odată ce mașina s-a oprit brusc, frâna pusă de Harry făcându-mă să icnesc supărată din cauza felului în care am fost propulsată în față, el aruncându-mi o privire scurtă, fără să spună ceva. A oprit motorul, luandu-și cheia și ieșind din mașină. Am dat să cobor și eu, dar Harry mi-a făcut semn cu degetul arătător să rămân în mașină, eu oftând dar cu toate acestea conformându-mă fără pic de protest. Nu aveam dispoziția necesară să încep o ceartă cu el, oricât de mică și banală ar fi ea. Vroiam doar să mă ajute, să vină odată și să ne oprim undeva peste noapte pentru ca știam că nu aveam cum să mai stau în mașina aceasta fără să fac o criză urâtă de nervi. Eram atât de stresată, plus că felul în care corpul meu reacționa , mă făcea să mă simt și mai rău. Aveam nevoie de niște medicamente și de un somn bun, poate chiar un ceai cald. Nu știu ce am, nu știu ce se întâmplă în organismul meu, dar cert este că încă o zi pe drum m-ar termina de tot. 

Ușa a fost deschisă brusc, simțindu-mă ca și cum cineva urma să mă răpească atât de tare a tras de ea, ochii mei mutându-se imediat spre figura sa impacientată care urca în scaunul șoferului.

-Ți-am luat mai multe, probabil că ai prins gripa de aici din Brazilia. Nu înteleg de ce nu m-a ascultat tatăl tău. Trebuia să-ți facă vaccinul acela tâmpit și asta nu s-ar fi întâmplat! Eram deja în Salvador dacă nu erai tu cu durerile tale, spune el enervat, ochii mei rotindu-se instant la felul deloc drăguț în care vorbea cu mine. Înteleg că e supărat, frustrat, enervat, dar acesta nu e un motiv să mi se adreseze atât de urât.

-Nu e vina mea așa că poți să vorbești mai frumos cu mine ,Harry, eu nu ți-am făcut nimic. Nu am cum să-mi opresc corpul să reacționeze, îi spun eu ofticată, el pufăind enervat.

-Am observat.

I-am aruncat o privire confuză, acesta dând din cap, aruncându-mi în poală o plasă plină de medicamente, curiozitatea iscându-se în mine. Mi-am dus mâna spre primul medicament, vrând să văd ce scrie pe etichetă dar vocea dură a lui Harry m-a oprit.

-Nu-ți mai tot băga nasul. Voi căuta un hotel și când ajungem iți voi da eu ce trebuie. Mi-a spus femeia de acolo cum trebuie să te tratez, deci ești pe mâini bune.

-Mă îndoiesc, comentez eu, acesta aruncându-mi o privire urâtă, urmând ca apoi să se concentreze pe drumul din fața sa, ignorându-mi comentariul.

Restul drumului a fost petrecut în liniște, iar în afară de ocazionalele mele scâncete de durere, motorul mașinii fiind singurul sunet care mi-a ținut companie. Harry era clar că nu va comunica cu mine. Știu prea bine că unele lucruri pur și simplu nu se vor schimba niciodată, indiferent de ce se va întâmpla. În momentul în care Harry a binevoit să oprească mașina, deja eram mult prea adormită pentru a-mi da seama unde ne aflam. Cu toate acestea, m-am forțat să-mi deschid ochii, scanând repede locul în care Harry a oprit. Observând că locul din stânga mea era liber, m-am uitat confuză în stânga și în dreapta, sperând să dau de Harry. Seara a început să se lase deja, deci îmi era mult mai greu să îl depistez, ținând cont că vederea îmi era încetoșată, probabil din cauza acelui virus.

Am așteptat și am tot așteptat, dar nu a apărut. După un timp am început să mă îngrijorez, în ciuda faptului că nu îl suport în majoritatea timpului, nu îmi doresc să pățească ceva. În momentul în care mă pregăteam să cobor din mașină și să îl caut, portiera s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar ușor. M-am uitat la Harry care mă privea intens, neștiind exact ce gândește pentru că obișuiește să-și mascheze emoțiile.

-Te poți ridica? întreaba acesta, sprijinindu-se de mașină, continuând să mă privească într-un mod care nu mă făcea deloc confortabilă.

Am dat din cap, ridicându-ma din mașină, aerul ușor rece lovindu-se de pielea mea, făcând-o să se zbârlească, brațele mele înconjurâdu-se automat de corpul meu, pentru a câștiga o urmă de căldură.

-Îți e frig? vocea lui Harry mă face să tresar, uitându-mă la el încruntată.

-Sunt bine, murmur eu, curătându-mi gâtul după. Vocea mea era atât de aspră, iar tot ce vroiam era să mă culc înfofolită în căldura emanată de o plapumă caldă.

I-am aruncat o privire rapidă, acesta scuturându-și capul ca și cum ar încerca cu adevărat să nu mai pornească o ceartă stupidă, următorul lucru pe care l-am simțit fiind degetele lui Harry trecând ușor peste umerii mei goi. Am tresărit din nou, senzația degetelor sale pe pielea mea fiind una stranie, nu neplăcută - doar ciudată. Mi-am întors capul privindu-l atentă, acesta dându-și jos geaca din piele rămânând în doar un tricou de culoare închisă, îmbrăcămintea sa fiind apoi așezată pe umerii mei, oferidu-mi puțină căldură.

-Haide, ne-am cazat la hotelul acela, spune el, trecându-si mâinile mult prea mari peste umerii mei acoperiți, lăsându-și degetele sa zăbovească pentru câteva secunde pe pielea mea. M-am uitat în locul în care a făcut semn că era hotelul, observând o cladire mare, destul de frumoasă conturându-se în fața mea.

-Ce facem acum? întreb eu ușor, începând să merg cu Harry spre hotel, abia acum observând ca a luat ambele genti  și le căra într-o singură mână ca și cum nu ar fi deloc grele.

-Acum vom merge și te vom face bine, spune el încet, aruncându-mi o privire rapidă, o privire care m-a făcut să simt ceva ce nu puteam descrie în cuvinte. Tot ce puteam spune este că această privire era diferită, era diferită de celelalte priviri care mi le-a oferit încă de când am plecat de la celălalt hotel. Iar felul în care a vorbit a fost atât de ciudat venit din partea sa...ca și cum ar fi îngrijorat, iar acest lucru mă neliniștea și mai mult.