XXXVIII.Obscuritate

3.4K 224 12
                                    


OBSCURITATE: Lipsă de lumină; întuneric, întunecime; (fig.)Lipsă de claritate (în idei, în stil etc.)  

Uimirea mi-a fost mare odată ce am aflat că Stella urma să ne însoțească în Germania, vrând să știu ce face și de ce este aici dar nu puteam vorbi cu ea în prezența lui Harry. Nu aveam nevoie de o nouă confruntare cu el și știam că nici Stella nu dorea să fie nevoită să-l calmeze. Nu era momentul potrivit, nu în avion. Puteai să îi spui și lui asta seara trecută. Dar nu am făcut-o. Cu toate că mi-a spus unde mergem, știam că Harry nu plănuia să-mi dezvăluie planul său așa că vroiam să aflu informațiile de la Stella. Erau șanse mari să fiu refuzată și de ea dar îmi țineam pumnii strânși, sperând la o minune. Stella ar putea fi minunea mea, Dumnezeu știe că aveam nevoie de una în acest moment.

-Ce e cu tine? Ochii mei s-au mutat, privind-o pe Stella, aceasta stând sprijinită de un scaun, mânecile cămășii sale fiind ridicate până la coate, observându-i colecția îndrăzneață de tatuaje. Aproape la fel de interesante ca ale lui Harry. De ce continuam să compar totul cu Harry? De ce mă gândeam la el, mai ales acum după ce a vorbit atât de urât cu mine?

-Nimic. De ce ar fi ceva? îi răspund eu, amintindu-mi că aceasta aștepta. Nu voiam să intru în detalii și categoric nu voiam ca cineva să afle despre mine și Harry și cred că cea mai nepotrivită persoană ar fi Stella. Nu știu de ce îmi era mai frică, de posibilitatea ca ea să mă judece pentru ce am făcut sau să mă felicite? Nu știu de ce îmi era mai frică, dar categoric nu doream niciun fel de repercursiune în urma acțiunilor mele.

-Ceva e schimbat, Antonia. La tine. Sigur ești bine? întreabă aceasta, încrețindu-și fruntea, ochii mei mutându-se rapid spre locul în care Harry era așezat, mult mai în față, uitându-se pe geam și neparticipând la conversația noastră. Poate așa este mai bine. Cu toate că știam că ascultă, nu doream să spună ceva. 

-Sunt bine. Nu s-a întâmplat nimic, oricum nu ceva ce merită spus, murmur eu, evitând privirea curioasă a Stellei. Mi-am întors capul, așezându-mi perna mai bine, pregătindu-mă să dorm pentru următoarele ore. Orice era mai bine decât să stau și să fiu interogată de Stella, știam că până la urmă și-ar fi dat seama și nu doream ca eu să fiu cea care o face să realizeze.

*

Cred că să spun că au fost cele mai cumplite ore din viața mea e puțin spus; m-am simțit îngrozitor încercând să scap de privirile curioase ale Stellei odată ce Harry se uita la mine cu atât de mult dispreț încât vroiam doar să mă ascund de lume. Nu credeam că relația mea cu Harry va ajunge în acest punct, mai ales acum după ce s-a întâmplat între noi. Am crezut că vom putea avea o relație bună, și când spun asta mă refer la faptul că mă gândeam la o relație amicală bună. Nu m-am așteptat niciodată la ceva mai mult din partea lui Harry, dar categoric nu am prevăzut disprețul pe care a început să mi-l acorde. Credeam că va fi bine, chiar credeam că am ajuns într-un punct în care comunicarea era bună, dar aparent m-am înșelat. Am început să fac asta cam mult în ultimul timp și nu îmi pot da seama dacă este din cauza faptului că Harry m-a acaparat cu totul, sau ceva s-a schimbat în mine, în modul în care gândesc.

-Ajungem imediat. Grăbește-te, murmură Harry trecând pe lângă mine. Nicio privire nu mi-a fost aruncată, tot ce puteam să fac era să oftez și să mă pregătesc pentru aterizare. Știam că ceva nu este în regulă, voiam să știu motivul pentru care am venit aici dar nu puteam să-l întreb pe Harry acum, nu când este atât de nervos. Știam că eu sunt motivul supărării sale dar mi se pare puțin exagerată reacția sa, deci evident este ceva ce îmi ascunde. Vroiam să știu și aveam de gând să aflu. Harry îmi ascunde atât de multe lucruri și nu doream să rămân în ceață în legătură cu misiunea noastră de aici.

DecepțiaWhere stories live. Discover now