Decepția

XXXV.Aprehensiune

APREHENSIUNE: Teamă vagă, frică nedeslușită (cauzată de eventualitatea apariției unui pericol).

Știam că e greșit ce fac, eram conștientă de posibilul rezultat dar aveam nevoie să vorbesc cu tata, să-l asigur că sunt bine, că sunt în siguranță chiar dacă asta ar fi o minciună și cel mai important să-l asigur că nu sunt rănită. Îmi iubesc tatăl și nu aș putea să-l văd suferind din cauza mea, mai ales pentru că știu cum este când vine vorba de mine. Așa că și dacă știam că nu e deloc bine ceea ce fac, trebuia să vorbesc cu el. Harry nu ar aproba aceste acțiuni categoric, dar sper să reușesc să-l țin departe câteva minute. Este oricum jos și sper să găsesc telefonul acela cât mai repede. Dacă nu, nu știu ce voi face. Sunt atât de multe în joc și știu că îmi risc viața încercând să-mi contactez tatăl în situația de față, dar simt că acesta este lucrul pe care trebuie să îl fac.

Picioarele m-au purtat până la geanta lui Harry aruncată evident într-un colț împreună cu cheile mașinii și portofelul. Nu are grijă de nimic înafară de armele acelea stupide. Este atât de frustrant să văd cât de multă grijă are de acele obiecte neînsuflețite dar de hainele sale și obiectele de uz personal nu dă doi bani. Mi-am rotit ochii amintindu-mi felul în care le curăță de fiecare dată când poate, aranjându-le cât de frumos posibil pe masa din bucătărie și le privește pur și simplu ore în șir. Niciodată nu am înțeles acest obicei ciudat al său dar de fiecare dată când doream să îl întreb, mă privea neîncrezător și îmi spunea să îl las în pace.

M-am așezat în genunchi în fața genții, aruncând o ultimă privire la ușa dormitorului, asigurându-mă că nu văd umbra unui corp care se pregătea să mă eviscereze dacă ar ști ce fac. Am dat la o parte hainele care erau aranjate surprinzător de ordonat în geamantan, uitându-mă după obiectul electronic. Rând pe rând, i-am scos hainele, asigurându-mă că le las împăturite pentru a nu observa dezordinea iar odată ce am găsit fundul genții, dezamăgirea mi-a cuprins simțurile. Gol. Am căutat în buzunarele laterale, sperând să găsesc obiectul căutării mele, dar nimic. Oftând frustrată, am pus înapoi toate lucrurile, ridicându-mă apoi în picioare și aruncând o privire asupra întregii încăperi. Unde ar putea ține un telefon?

Ochii mi s-au mărit odată ce am realizat cât de idioată am fost în tot acest timp. Paltonul. Unde altundeva ar putea fi decât în cel mai evident loc? Trebuie să fie aproape pentru că l-am auzit vorbind la el în avion dar de atunci nu am văzut nicio urmă de telefon, mai mult ca sigur s-a asigurat că nu sunt tentată să fac vreo prostie. Am luat o gură mare de aer, pregătindu-mă să cobor scările, dar un corp masiv m-a oprit. M-am tras înapoi, ridicându-mi privirea la Harry care avea o expresie confuză pe față.

-Ai grijă să nu-ți rupi gâtul, Antonia. Nu aș vrea să spun că mi-am riscat viața degeaba, spune el, un zâmbet șiret conturându-i-se pe buze. Cât de urât. Cum poate să vorbească așa? Acum un minut era supărat, apoi confuz iar acum are chef să mă enerveze?

-Ești un nesimțit, știai asta?

-Oh, cred că este prima dată când aud un cuvânt urât ieșind din gurița aia a ta, spune el ironic, atingându-mi buzele cu vârful degetelor în modul în care faci cu copiii nou-născuți. Își bate joc de mine. Ce Doamne este cu el? Are probleme serioase de comportament asta e sigur.

-Nu îmi place să vorbesc urât, murmur eu, lăsându-mi capul în jos și strângând din dinți. Nu îmi place dar sunt extrem de tentată să îi zic vreo două...

-Ce noroc pe tine pentru că eu nu am nicio problemă cu folosirea cuvintelor urâte, deci voi compensa eu și pentru tine, îmi zice el, cuvintele sale rezultând într-o rotire a ochilor mei. Întrece măsura deja.