ÎNCRÂNCENA: A se înfiora, a se îngrozi, a i se încreți cuiva carnea de frică, de mânie.
Știam că totul se complicase încă din momentul în care am fost nevoită să fug cu Harry, neliniștea și pericolul urmărindu-ne la tot pasul dar ceea ce se întâmpla acum era complet diferit. Situația în care mă aflam acum îmi depășea imaginația; credeam că totul va fi bine odată ce apele s-ar liniști, dar zilele treceau cu repeziciune iar situația mea nu se schimba în niciun fel. Cu toate că zi de zi încercam să ascult cu atenție conversațiile dintre Jason și Louis, sperând că voi auzi unde este Harry, sau poate șoaptele matahalelor care îmi păzeau camera m-ar ajuta să îmi dau seama exact unde este acesta ținut, dar deocamdată nimic. Nimeni nu vorbea despre el sau cel puțin nu o făceau deloc în preajma mea. Cu toate că am încercat să ascult multe conversații pe furiș, se pare că nimeni nu discută despre el, singurele lucruri reținute de mine dățile în care auzeam ce vorbeau oamenii din jurul meu se limitau la întâlnirile lui Kramph cu diferiți beneficiari și orele la care avioanele urmau să decoleze. Nu înțelegeam la ce se refereau, de regulă folosind nume de cod pentru toate discuțiile dar cert era că nimeni nu îmi mai acorda nici mie și nici lui Harry prea multă atenție.
Scâncind odată ce am aplicat presiune peste rana care se vindeca încet, mi-am amintit de acea seară dezastroasă, cutremurându-mă odată ce vocea lui Louis mi-a pătruns din nou în minte. Mă așteptam să fie o inscripție grosolană, un cuvânt îngrozitor care să exprime cum mă vedea el, dar litera micuță întipărită acum în pielea mea pentru totdeauna nu arăta atât de rău cum mi-am imaginat. Era vizibilă doar atunci când cineva se uita atent la suprafața de sub sânul meu stâng, pielea roșiatică din jurul inițialei sale demonstrându-mi că va mai dura ceva până rana se va cicatriza. Știam că va rămâne o urmă, era evident că aceasta a fost intenția sa, dar dintre toate cuvintele posibile pe care mi le-ar fi putut trasa cu acel briceag, inițiala numelui său era cel mai bun caz. Este în continuare o demonstrație a posesivității sale, dar eu nu mai aveam energia de a plânge cu gândul la gestul său. Am făcut-o în ultimele zile după ce acesta a plecat în acea seară, am plâns și am aruncat lucruri prin cameră odată ce mi-am văzut rana, simțindu-mă ca nimic mai mult decât un animal care trebuia marcat, blestemându-l pentru modul în care mi-a distrus complet viața. Dar acum eram amorțită, amorțită de vreun sentiment.
Știam că singura mea scăpare din acest coșmar era să îl găsesc pe Harry, iar odată ce Jason și-a făcut prezența simțită în camera mea, știam că nu puteam pierde această ocazie. Nu eram o fată puternică, nu am fost niciodată dar situația în care am fost pusă după cele întâmplate acum câțiva ani în New York m-au determinat să învăț să mă apăr. Am urât din totdeauna armele, din acest motiv având o frică teribilă de orice fel de pistol, preferând să-mi încerc norocul în luptele corporale. Nu a fost niciodată nevoie să pun la încercare tot ce am învățat de la tata, până și Louis mi-a arătat câteva mișcări interesante în timpul petrecut împreună, acum pufăind nervoasă la cât de stupidă am putut să fiu că nu mi-am dat seama că ceva nu era în regulă cu el din moment ce știa destul de bine ce înseamnă să se lupte. Înghițind în sec, mi-am întors privirea spre Jason , așteptând să văd ce intenționa să facă sau să-mi explice de ce a apărut dintr-o dată aici.
-Cum te simți? mă surpinde acesta întrebând, sprâncenele mele ridicându-se într-un semn întrebător. Nu era normal ca Jason să se gândeasca la starea mea, iar felul în care corpul său s-a tensionat odată ce mi-a pus întrebarea nu mă făcea să am încredere în el deloc.
-Îngrijorarea nu te face mai drăguț, Jason. Spune ce dorești, i-o întorc eu, trecând pe lângă el în drumul meu spre dulap. Odată ajunsă în dreptul acestuia, am putut observa prin ușa deschisă lipsa matahalelor de pe hol, lucru care mi-a făcut inima să bubuie, adrenalina începând să-mi curga prin sânge.
Trebuia să-mi păstrez calmul deoarece doar așa îl voi putea păcăli pe Jason. Luând ultima gumă pe care am putut să o găsesc în buzunarul blugilor, am încercat să îndepărtez situația neigienică în care mă puneam, încercând să mă îmbărbătez cu privire la necesitatea anumitor acțiuni pe care va trebui să le execut. Am început să mestec încet, încercând să nu îi atrag atenția lui Jason, ochii săi fiind mai mult interesați de podea decât de mine.
-Poate că doar am vrut să văd cum te simți, murmură acesta, ochii săi ațintindu-se asupra mea, făcându-mă să-mi opresc acțiunile, privindu-l cu o urmă de curiozitate. Aceasta era portița mea, acum trebuia să acționez.
-Te rog, nu cred că îmi vrei binele, pufâi eu, picioarele mele îndepărtându-se cu pași micuți spre ușă, continuând să mențin contactul vizual cu el. Acesta părea mai rănit decât aș fi crezut că este posibil, lăsându-și privirea în jos din nou, câlcâiul meu drept atingând suprafața dură a ușii. Deschisă fiind și de asemenea nepăzită, am știut că dacă voi vrea să scap de aici în această seară trebuia să concep un plan destul de solid, ochii mei mărindu-se odată ce corpul lui Jason s-a apropiat rapid de al meu, neavând timp să reacționez în vreun fel.
-Crezi că poți fugi de aici? întreabă acesta, privirea mea coborând rapid spre guma mestecată dintre degetele mele, inițial crezând că acesta m-a prins. Ochii mei s-au ridicat înapoi pentru a rămâne ațintiți pe ai săi, beculețul din mintea mea aprinzându-se odată ce i-am observat flacăra din privire.
Am încercat să-mi pun pe față cel mai fals dar credibil zâmbet, surâzând odată ce acesta a reacționat violent, lovind cu putere ușa, ochii mei privind pentru câteva secunde broasca ușii, degetele mele reacționând rapid, împingând bucățica de guma direct în centrul axei cheii.
-Nu cred că aș putea nici dacă aș vrea, îi șoptesc eu, ochii mei râmânând fixați pe ai săi, mișcându-mi gâtul într-un unghi în care acesta îmi putea simți respirația pe buzele sale. Știam că nu era corect ceea ce făceam dar trebuia să-l folosesc cumva, era singura mea șansă să scap de aici și să-l găsesc pe Harry. Planul conceput pe moment nu era atțt de rău cum credeam, dar trebuia să mă folosesc de fărâma de bunătate din Jason.
-Deci asta înseamnă că nu vrei? murmură acesta, brațul său apăsând ușa, aceasta trântindu-se din cauza forței acestuia, brațul său rămânând cu toate acestea în dreptul capului meu.
-Nu știu, tu să-mi spui.
Nu credeam niciodată că aș putea juca rolul unei seducătoare, femme fatale nu era stilul meu, dar observând tenta de roz de pe obrajii săi, se pare că încercarea mea funcționa mai bine decât speram. Poate că trebuia să cred mai mult în abilitățiile mele de seducție.
-Hm.
Trăgându-se din dreptul meu, privirea acestuia s-a schimbat, parcă revenind la starea de dinainte, ochii săi odată înflăcărați fiind acum umbriți de întunecimea de odinioară. Privindu-l cu atenție, acesta s-a îndepărtat de mine pâna a ajuns în dreptul patului, lărgindu-și cravata de la gât, îmbrăcămintea părând că îl strânge.
-Cred că ești extrem de periculoasă, Antonia, continuă acesta, ochii săi sorbindu-mi din priviri corpul, atenția sa rămânând apoi fixată pe fața mea.
-Iar eu cred că tu ești indecis, îi răspund eu, îndepărtându-mă din dreptul ușii, corpul meu mișcându-se alene spre fereastră.
Spatele meu era întors, ochii mei înregistrând acum puțina lumină care se vedea de la geam, oftând odată ce acesta nu a mai dat niciun semn de viață.
-Poate mai mult decât vei înțelege vreodată. Vocea sa s-a auzit din apropierea ușii, ochii mei mutându-se pe locul din care sunetul s-a auzit, privindu-l părăsind camera, lăsând tăcerea să mă înghită.
Nu puteam înțelege exact ce i-astrăfulgerat prin minte, dar știam că nu avea cum să realizeze ce am făcut. Nu credeam niciodată că nutrește astfel de sentimente, mereu crezând că avea un obicei din a mă lua peste picior într-un mod prietenos, dar ce s-a întâmplat acum aici a fost altceva. Lasând la o parte obiectivul meu, Jason care a plecat acum câteva minute era o persoană mult mai întunecată, misterioasă și periculoasă decât acela cu care eram eu obișnuită. Știam că am scăpat de o mare problemă, putând spune că îi eram cu adevărat recunoscătoare că nu s-a lăsat mânat de dorințele ascunse. Jason nu va fi niciodată bărbatul pe care mi-l doream. Harry va fi mereu cel pe care îl voi nutrii, iar acum mă voi asigura că vom părăsi amândoi acest loc nebun, odată pentru totdeauna.
*
Luând o gură mare de aer, mi-am strâns părul într-o coadă de cal, încercând să îmblânzesc suvițele care nu doreau să coopereze, ochii mei trecând pentru ultima oară pe întreaga mea vestimentație, încercând să-mi păstrez calmul. Acum ori niciodată, nu puteam da înapoi. Asigurându-mă că pernele erau aranjate în așa fel încât să pară că dorm, corpul meu s-a lipit de ușă, urechea mea încercând să sesizeze vocile persoanelor care de regulă mă supraveghează, auzindu-le șoaptele. Știam că s-au întors, era imposibil să mă fi lăsat singură.
-Ai nevoie de ceva de jos? prima voce era dură, masculină, transmițându-mi o stare inconfortabilă, privind cu atenție ceasul din cameră. Ora perfectă. De cât timp eram aici, mi-am dat seama de rutina matahalelor de la ușă. În fiecare noapte, în jur de ora zece, unul dintre ei merge să aducă mâncare pentru amândoi, celălalt rămânând la ușa mea aproape de fiecare dată. Uneori primește telefoane și se îndepărtează, dar nu eram sigură că acest lucru se va întâmpla în această seară.
-Nu, omule. Trebuie să mă ușurez, dar nu voi lipsi. Oricum nu prevăd o seară plină de evenimente, murmură celălalt, răsuflând ușurată odată ce am auzit pașii primei persoane îndepărtându-se.
Eram pregătită să arunc o vază pe fereastră, încercând să obțin destul zgomot pentru a-l face pe bărbat să se îndepărteze, dar situația aceasta era mult mai bună decât am prevăzut.
Numărând secundele care erau nevoie pentru a fi sigură că cei doi bărbați au plecat, am tras o gură mare de aer, strângând clanța cu putere. Apăsând încet, mi-am ținut respirația până când am putut să-mi vâr capul prin crăpătură, privind holul gol. Am ieșit încet din cameră, încercând să nu fac zgomot, luând totodată guma de la ușă pentru a nu crea suspiciuni cu privire la o posibilă evadare.
Trecând pe lângă holul întunecat, am observat liniștea de la acest etaj, nervii mei fiind întinși la maxim din cauza adrenalinei. Încercam să nu fac prea mult zgomot, încă socotind că nu eram în siguranță, ochii mei trecând repede pe holul din stânga mea, amintindu-mi de tablourile care erau atârnate în întuneric. Luând o gură mare de aer, am încercat să conștientizez exact unde ar putea să fie ținut Harry. Kramph a spus că e în viață, iar Jason mi-a spus că nu e tratat ca un animal deci nu putea fi undeva într-o pivniță. Era evident că Harry era ținut undeva în apropiere pentru că acest loc nu era atât de mare cum am crezut inițial. Casa nu putea avea mai mult de un etaj iar eu mă aflam acum în cel mai sus loc posibil. Pivnița nu era o opțiune, iar bucătăria era la parter, șansele să mă întâlnesc cu oameni fiind mult mai mari acolo. Harry nu putea fi decât aici sau la parter. Nu exista o altă locație. Luând camerele la rând, am început să deschid ușile, gândindu-mă că acesta trebuie să fie ținut într-o cameră asemănătoare cu a mea, încercând să fiu vigilentă cu privire la orice sunet. Nu erau prea multe locuri în care acesta se putea afla, iar odată ce am epuizat primul etaj, știam că trebuia să cobor.
Șansele să fiu prinsă acum erau din ce în ce mai mari. Deschizând ultima ușă existentă la etaj, am oftat exasperată convinsă că trebuia să ajung cumva jos fără să fiu văzută. Dând să închid ușa, ochii mei au trecut rapid peste încăpere, ațintindu-se apoi pe un cuțit aflat pe un raft. Am privit în jurul meu, asigurându-mă că eram în siguranță, intrând în cameră. Cameră era mult spus, era mai mult un dulap asemănător dulapurilor de spital în care personalul își ține medicamentele. În jurul meu nu era nimic folositor pentru a mă ajută să-mi dau seama unde este Harry, dulapurile fiind goale înafară de acel cuțit și niște hârtii de contabilitate. Numerele nu mă ajutau cu nimic, fiind sigură că sunt nimic mai mult decât chestii plictisitoare pentru contabilii lui Kramph. Oftând, am încercat să văd dacă nu găseam altceva, bucurându-mă odată ce am observat hanoracul negru. Trăgând gluga pe mine, am încercat să-mi ascund fața cât mai bine, luând cuțitul și băgându-mi-l în buzunar.
Am iesit precaută din cameră, observând cei doi bărbați îndreptându-se spre camera mea, întorcându-mă și ascunzându-mă în spatele unei statui pentru a evita să fiu descoperită. Răsuflând ușurată, m-am asigurat că nu eram văzută coborând scările, fiind surprinsă de lipsa personalului la parter. Era târziu în noapte oricum, dar știam că au rămas anumite persoane prin apropiere, fiind convinsă că atât Jason cât și Louis erau undeva aproape. Trecându-mi ochii peste ușile paralele, am privit în stanga mea, observând lumina bucătăriei și vocile persoanelor care se ocupau de aceasta, realizând că Harry nu putea fi ținut nici acolo. Privind în dreapta mea, am știut că nu îmi rămase nimic de făcut decât să pătrund în acele camere, ochii mei instalându-se pe holul lung și întunecat. Harry nu ar putea fi ținut atât de aproape de scară, ar fi imposibil să nu fie auzit odată ce Louis l-ar tortura. Eram convinsă că nu îl tratase așa cum am fost eu tratată, știam că odată ce îl voi vedea, trebuia să mă pregătesc emoțional. Trecând pe lângă cele două uși, am dat să intru într-o cameră luminată, voci bărbătești auzindu-se în apropiere, făcându-mi sângele să curgă cu putere în organism. Fără să investighez cu atenție cameră, mi-am strecurat corpul prin crăpătură, închizând ușa în urma mea. Eram ușor mirată că ușa s-a deschis imediat, nefiind necesar să o forțez în vreun fel. Răsuflând ușurată, mi-am ridicat privirea în speranța că voi găsi o nouă cameră banală în care m-aș putea ascunde până ce persoanele s-ar îndepărta, dar odată ce ochii mei s-au pironit pe ochii aceia reci, culoarea de pe față mi-a fost smulsă sub privirea de oțel a pupilelor sale albastre și familiare.