NEÎNDURĂTOR: Care nu se milostivește, nu iartă; fără milă, necruțător.
Nu știam de cât timp eram închisă în această cameră infernală, cert era că am pierdut numărul apusurilor pe care le-am văzut prin geamul micuț. Uram situația în care mă aflam, singurul gând care mă ținea în viață acum era ideea de a mă vedea plecată din acest loc împreună cu Harry. Daca nu mă gândeam la această posibilitate, probabil că de mult m-aș fi strecurat pe balconul micuț și m-aș fi aruncat de la etaj. Erau șanse mari să supraviețuiesc oricum, doar că nu am avut până acum curajul să încerc o astfel de escapadă.
Credeam că voi trece peste încă o noapte fără vreun contact cu lumea exterioară, cel puțin nimeni cunoscut deoarece singurele persoane pe care le-am văzut în ultimele zile au fost cameristele care se asigurau că eram în viață și bucătăreasa care îmi aducea de mâncare. Odată ce am auzit clinchetul cheilor care făceau contact cu broasca, corpul meu s-a tensionat instant, încercând să-mi mențin poziția fermă, întorcându-mi corpul către geam. Speram să nu trebuiască să îl întâlnesc din nou pe Kramph deoarece ultima noatră conversație nu a decurs atât de bine cum speram și cu toate că până acum sigur s-a liniștit, știam că acesta va continua să insiste asupra unor aspecte cu care eu nu eram de accord.
-Se poate? Mi-am întors privirea la auzul vocii deja cunoscute, dându-mi ochii peste cap odată ce în fața mea sa materializat Jason Campbell, rânjetul prezent pe fața sa fiind întâmpinat de privirea mea urâtă.
-Aș prefera să nu, murmur eu, întorcându-mă înapoi spre geam, încercând să nu par afectată de prezența sa. Poate dacă nu va fi băgat în seamă, Jason îți va lua tălpășița iar eu voi putea reveni la contemplarea existenței mele inutile. Dar chicotul ușor venit din partea sa, urmat de o ușă închisă și pași înaintând în cameră m-au făcut să-mi dau seama că Jason nu este cu adevărat interesat de ceea ce îmi doresc eu.
Mi-am întors privirea, încrucișându-mi mâinile la piept, așteptând să văd ce dorește cu adevărat. Sunt sigură că nu a venit doar de dragul meu, Jason categoric vrea ceva, iar eu nu aveam starea necesară pentru a-i desluși planurile parșive.
-Ce vrei mai exact?
L-am privit enervată, rostind cuvintele într-un mod în care își putea da seama că nu era bine venit în apropierea mea, acesta răspunzându-mi scurt prin ridicarea mâinii stângi, mână în care ținea o tavă cu mâncare pe care eu nu am observat-o până acum. Adevărul era că m-am înfometat în toate aceste zile pentru a demonstra ceva, dar odată ce mâncarea apetisantă mi-a făcut cu ochiul, știam că nu va mai dura mult până voi vrea să înfulec tot. Acesta a observat felul în care priveam tava, zâmbind atotștiutor, punând tava pe o masă, picioarele sale începând să se miște alene prin cameră. Părea vesel, poate prea vesel.
-Unde e Kramph? murmur eu, așezându-mă la masă și începând să mănânc încet, ochii mei rămânând fixați pe mișcările bărbatului, încercând să-i deslușesc intențiile.
-Bunicuțul a plecat în Palermo. Are treburi importante de rezolvat, spune acesta, degetele sale trecând peste coperta cărții citite de mine acum două nopți, luând-o în mână și începând să o studieze.
-Palermo? Acolo nu sunt mafioți sau așa ceva? întreb, luând o îmbucătura din friptura excelentă care mi-a fost servită.
-Hm, exact, spune acesta surâzând, continuând să-și păstreze acel rânjet amuzat. Nu puteam spune că nu mă așteptat la așa ceva, adică știam de ce este în stare Kramph și mi să părea plauzibil să fie înconjurat în marea majoritate a timpului de oameni influenți, de mafioți și alte personalități care conferă un grad de pericol ridicat stilului său de viață. Am continuat să-mi mânânc restul de cină, neintenționând să mai conversez cu Jason care era extrem de fascinat de cartea descoperită.
-Știi, este o carte extrem de interesantă. Te superi dacă o împrumut? zice acesta, eu răspunzându-i printr-un gest nonșalant al mâinii. O terminasem deja oricum.
O întrebare mi-a străfulgerat mintea, amintindu-mi de refuzul lui Kramph de a-mi spune cum exact Louis și Jason ne-au găsit ascunzătoare din New York, dezbătând dacă ar trebui să-mi încerc norocul cu omul din fața mea sa nu. Având în vedere că însuși Kramph a fost șovăitor în a-mi spune cu exactitate modul în care ne-a adus aici, știam că sunt șanse mici ca Jason să-mi răspundă.
-Am o întrebare, îi spun eu, întorcându-mă în scaun pentru a-l putea privi fix. Nu eram sigură că îmi va răspunde, dar părea interesat acum de conversație, lucru care m-a impulsionat să-mi încerc norocul.
-Cum ne-ați găsit? Pe mine și Harry adică? îispun eu, clarificând. Nu voiam să mă gândesc la evenimentele care au urmat dar trebuia să aflu exact ce s-a întâmplat și cum anume au reușit să ne localizeze.
Mi-a rânjit satisfăcut, ridicându-se de pe pat, ochii săi rămânând fixați pe mine întreaga durată. Ajuns în fața mea, s-a lăsat în jos pentru a putea ajunge la același nivel cu mine, ochii săi trimițând scântei pe întreaga mea față, analizându-mă cu o complexitate aparte.
-Nu cred că ar trebui să-ți spun astfel de lucruri, zice acesta, făcându-mă să oftez. Știam că nu voi scoate nimic de la el, era de așteptat. Ridicându-se acum înapoi în picioare, și-a îndreptat costumul de un gri orbitor în ciuda culorii fade, continuând să se plimbe prin cameră, pașii săi începând să îmi provoace o stare de enervare bruscă.
-Cu toate acestea, știam că mă vei întreba. Era de așteptat. Antonia, sunt sigur că ești supărată pentru ce a făcut Louis acolo și vreau să te asigur că nu am avut nicio vină. A fost o decizie impulsivă a sa, dar trebuie să-l înțelegi și tu pe om, spune acesta repede, zâmbind în continuare într-un mod în care mă făcea să vreau să-i dau un pumn direct printre dinții aceia albi.
-Treci la subiect, îi spun eu, încleștându-mi pumnii. L-am privit enervată, ochii mei mărindu-se când expresia i s-a schimbat, apropiindu-se cu pași repezi de mine, fețele noastre aproape atingându-se odată ce s-a oprit.
Am înghițit în sec, încercând să rămân fermă și neafectată de el, dar era imposibil să nu scoată nicio reacție de la mine. Buzele i s-au curbat din nou într-un zâmbet îngrijorător, asemănător cu cel aruncat de Louis odată ce a ieșit în acea noapte pentru a executa ordinele lui Kramph, inima începând să-mi bubuie cu putere, ochii lărgindu-mi-se , nevenindu-mi să cred odată ce privirea mi s-a axat pe obiectul aflat în mâna lui Jason.
Cu respirația tăiată, am privit medalionul șocată , ochii mei mutându-se constant de la el la Jason, cerând o explicație plauzibilă.
-Cu ăsta, spune acesta, strângând medalionul între degete. L-am privit cum l-a desfăcut printr-o mișcare rapidă, în interiorul acestuia aflându-se un microfon, luminița pâlpâitoare demonstrându-mi că încă funcționa, mintea mea începând cu greu să proceseze că acela era medalion primit cadou de la Louis înainte să dispară. Am prețuit medalionul acela în tot acest timp, l-am ținut la gât aproape tot timpul, și după ce am aflat adevărata identitate a lui Louis, am continuat să îl păstrez aproape deoarece avea o însemnătate emțională imensă. Nu puteam concepe crudul mod în care Louis mi-a folosit sentimentele, a folost acea bijuterie pentru a mă supraveghea.
-Vezi tu, din păcate medalionul doar înregistrează deci nu am putut obține niciun fel de imagine, dar crede-mă Antonia, a fost destul să ne dăm seama unde ați fost tu și Styles în tot acest timp, spune acesta, bucurându-se de expresia șocată întâlnită odată ce mi-a arătat bijuteria.
Nu am fost niciodată în siguranță. Au știut tot timpul unde eram, ce am făcut. Am crezut că eram în siguranță, dar în tot acest timp, ei mi-au supravegheat toate mișcările așteptând momentul oportun să lovească. Credeam că urmam să leșin, dar vocea lui Jason m-a împiedicat să-mi las corpul să cedeze, întorcându-mi atenția spre el.
-Ai noroc, Antonia, chiar ai. Nebunia aceasta a înregistrat tot și când spun acest lucru mă refer la absolut tot. Cred că ar trebui să-mi mulțumești deoarece exact când tu și Styles v-ați hotărât să vă purtați ca niște animale în călduri, iubițelul tău Louis era afară și fuma o tigară. Realizezi că dacă ar fi știut ce ai făcut, ți-ar fi omorât partenerul de tăvăleală, nu?îmi spune acesta răzând la final.
-Deci așa ai știut. De ce nu i-ai spus lui Louis nimic? murmur eu, încercând în continuare să procesez toate informațiile aruncate în față.
-Ai fi preferat să o fac? E mai interesant așa, plus că nu voiam sânge pe mine, cel puțin nu sângele tău sau al lui Styles. E mai bine pentru toți dacă Louis nu ar fi știut, crede-mă, confirmă acesta, ochii săi axându-se din nou pe pereții camerei.
Am lăsat totul să se scufunde, încercând să nu cedez nervos odată ce toate sentimentele de regret, vinovăție și durere au năvălit puternic ca un val destructiv gata să ucidă tot ce prinde în cale. Știam că Louis este un om crud, mai ales după ce am realizat că m-a jucat pe degete în tot acest timp, dar acel medalion a fost o lovitură puterică, o lovitură demnă de un escroc aparte. Medalionul acela avea valoare sentimentală, era un dar, un simbol a ceea ce credeam că era real - iubirea noastră, sau cel puțin iubirea mea. Oricât de greu mi-ar fi să recunosc, l-am iubit cu adevărat. Chiar dacă poate pentru el nu am fost nimic mai mult decât o misiune, poate că doar sentimentele de posesie îl mai țin legat de mine, eu am fost și voi fi mereu de altă părere. L-am iubit, l-am iubit până când m-a distrus.
-Dar nu știu ce să spun acum, Antonia. Ai cam făcut-o lată. Bucură-te că încă avem nevoie de Styles altfel sigur ar fi fost mort. Dar crede-mă, nu vrei să-l vezi pe Louis nervos pentru că dacă el vede roșu, atunci tu nu vei vedea nimic înafară de negru, continuă acesta, privindu-mă într-un mod în care mă făcea să detest viața pe care am trăit-o până acum. Era cu adevărat îngrijorat, iar modul în care a rostit ultimele cuvinte, m-a făcut să realizez că vorbește serios. Printre glumele sale și umorul caracteristic se ascunde o fărâmă de seriozitate îngrijorătoare.
Am înghițit în sec, lăsându-mi capul în jos pentru a evita să-l mai privesc, auzindu-i pașii îndepărtându-se de mine.
-În scurt timp Louis te va conduce într-un tur al locuinței. Încearcă să-ți păstrezi calmul și poate așa nu te va răni. Eu nu te pot ajuta cu nimic acum. Aș prefera să nu menționezi nimic din ce ți-am spus acum, nu am vrea să-l supărăm și mai tare, nu? spune acesta, ochii săi căutându-i pe ai mei. Am încuviințat, o nouă întrebare stându-mi pe limbă, dornincă să fie rostită.
-Jason, de ce mi-ai spus de medalion acum? Ați fi putut să vă păstrați avantajul, vocea mea era temătoare, sentimentele și neliniștile acaparându-mi simțurile în cel mai josnic mod, neputând să mă concentrez pe nimic altceva decât Louis și modurile în care m-ar putea răni și m-ar putea dezbrăca de toată demnitatea rămasă.
-Nu mai avem nevoie de el. Nu vei mai pleca de aici și ar fi păcat să nu știi exact ce a dus la moartea prietenei tale. Am considerat că măcar atât îți datorez după ce te-am pus să treci prin toate acestea, răspunde rece, deschizând ușa. Singurele sunete pe care le mai puteam auzi acum erau pașii apăsați îndepărtându-se de mine, copul meu rămânând moale și neputincios după plecarea sa.
*
Am sperat din toată inima ca acest moment să nu vine atât de repede cum zicea Jason, dar odată ce ușa s-a deschis iar corpul lui Louis s-a strecurat prin mica crăpătură, toate speranțele mi s-au năruit, ochii mei privindu-l cu atenție. Încercam în zadar să nu par intimidată de el dar nu mă puteam gândi la nimic altceva decât la toate momentele petrecute împreună, în acea vreme când credeam că mă iubește. Dar acum, cu noua informație despre medalion, sunt convinsă că nu m-a iubit niciodată și singurul mod în care mă va convinge că o parte din el ține câtuși de puțin la mine ar fi să îmi spune sau mai bine spus, să îmi demonstreze. Dacă m-ar lăsa să plec, să fug cât mai departe de Kramph atunci cred că ar fi pe drumul spre iertare în ceea ce mă privește. Nimic din ce ar face sau spune nu mă va face vreodată să îl iert pentru ce mi-a făcut, dar nici nu puteam să-i spun nimic pentru că sunt conștientă de puterea pe care o are asupra mea. Gândindu-mă din nou la acea palmă, o picătură din răzbunarea care mă aștepta, corpul mi-a început să tremure violent, ochii mei rămânând fixați pe bărbatul din fața mea.
-Haide, am o treabă de făcut și nu am timp să aștept după curul tău, spune acesta enervat, uitându-se constant la ceasul său. Părea distrat, lucru care putea fi folosit în avantajul meu, primul meu gând fiind că nu va avea timp să se ocupe de mine.
M-am ridicat obedientă, trecând pe lângă el și ieșind din camera în care am fost închisă în ultimele zile, observând lipsa matahalelor care de regulă se aflau în fața camerei, păzindu-mi orice mișcare. Am privit în spatele meu, observându-l pe Louis închizând ușa în urma sa, ajungându-mă apoi din urmă. Nu puteam nega, arăta impecabil. Încă de când l-am cunoscut, am fost instictiv atrasă de fizicul său, dar acum știind cine este cu adevărat, ar trebui să gândesc altfel. Totuși, nu s-a schimbat nimic. Arată în continuare ca Louis al meu, dar ceva în ochii săi de culoarea mării s-a schimbat. Corpul său înfășurat într-un costum de firmă de un albastru închis îi scotea în evidență culoarea superbă a ochilor, ochii mei mutându-se instant de pe corpul său odată ce l-am auzit curățându-și gâtul- ochii mei lăsându-se în jos, rușinată că am fost prinsă.
-De ce trebuie să îmi faci turul casei? Sunt aici de ceva timp și nimeni nu a acționat în niciun fel pentru a mă face să mă familiarizez cu acest loc, întreb eu, încercând să nu par intimidată de privirea sa dură. Ochii aceia reci mă distrugeau cu fiecare secundă în care mă privea cu o lipsă exorbitantă de compasiune.
-Așa spun eu că trebuie, acum taci și așteaptă să vezi unde mergem, îmi spune el dur, luând-o în față, nelăsându-mi posibilitatea să protestez, urmârindu-l ca un câțeluș pierdut. Nu voiam să-l supăr mai mult decât era deja. Părea iritat de ceva și chiar dacă mă gândeam că este și din vina mea, știam că acum gândurile sale nu sunt îndreptate în direcția mea.
Ochii mei s-au mutat pe holul lung și întunecat, opriindu-mă pentru câteva secunde reticentă. Dar odată ce Louis și-a trecut degetele pe un întrerupător, întregul spațiu s-a luminat, în fața ochilor mei apărând nenumărate tablouri agățate de cei doi pereți, ochii mei mutându-se pe fiecare operă de artă în parte. Nu știam de ce m-a adus aici, dar odată ce mi-am întors privirea spre el, am știut exact ce făcea.
Voia să mă învețe o lecție.
Amintindu-mi că Kramph este un colecționar înrăit de artă, picioarele m-au purtat lângă tabloul în fața căruia s-a oprit Louis, privind cu atenție detaliile pensulei. Era frumos, o adevărată capodoperă. Îndreptându-mi atenția înapoi la Louis, l-am privit cu curiozitate, acesta continuând să mă privească, neacordând atenție tabloului din fața sa.
-Știi ce este? întreabă el, vocea sa calmă creând un ecou în încăperea spațioasă. Nu părea atât de enervat ca și atunci când a venit după mine, ceva schimbându-se în el odată ce a pășit aici. Acest loc are acel efect- parcă toate grijiile dispăreau odată ce vedeai arta din fața ta.
-E un Goya, murmur eu, trecându-mi ochii peste detaliile superbe. Portretul femeii era făcut în stilul specific pictorului spaniol, culorile folosite pentru a recrea înfățișarea femeii căpătând viață în ciuda sobrietății portretului.
-Se pare că lumea aceasta a ajuns și la tine. Îți cunoști pictorii, spune acesta, mai mult ca o constatarea, ochii săi ațintindu-se de asemena pe tabloul.
Femeia părea tristă, părul bogat îi lungea fața, iar hainele albe îi strângeau corpul conferind un aer obscur, trist întregii picturi. Pata roșiatică de culoare prezentă în cureaua cu care femeia și-a înfășurat rochia aducea un aer misterios, promiscuu, iar animalul de companie așezat ângă ea trimitea la familiaritate,la un locaș sigur.
-"Ducesa Albă". Știi, Goya a avut norocul de a picta la casa regală mult timp, o multitudine dintre picturile realizate acolo fiind acum opere de artă în muzeele importante ale lumii. Această pictură, spune acesta arătând cu degetul spre tablou, are o poveste destul de interesantă. Se presupune că Ducesa de Alba era cea mai bogată femeie din Spania; excentrică, frumoasă și cu o voință puternică, a reușit să-l farmece pe însuși Goya. El a pictat-o în această ipostază , iar după ce soțul acesteia a murit, ea a rămas văduvă, iar speculațiile au început cum că ducesa are o relație cu pictorul. Nimic nu a fost confirmat, cu toate acestea, Goya i-a făcut un portret în haine de văduvă iar majoritatea oamenilor cunoșteau că aceștia aveao relație interzisă.
Odată ce și-a terminat discursul, acesta s-a întors spre mine, ochii săi căutându-i pe ai mei. Simțeam că într-un fel m-a adus aici să-mi spună ceva, dar încă nu eram sigură dacă bănuielile mele erau bune.
-Dar nu acest tablou mă fascinează pe mine, ci acestea două, spune el, trecând mai departe, ajungând acum în fața a două tablouri create de pictorul spaniol. Ochii mei s-au mărit la văzul celui de-al doilea tablou, întorcându-mi privirea șocată la Louis.
-Asta e, nu poate fi! îmi exprim uimirea, ochii mei analizând cu precizie felul în care imaginea din fața mea prezenta femeia tânără. Louis a surâzât, întorcându-și totuși atenția pe primul tabloul dintre cele două, ochii mei mutându-se la rândul meu pe tabloul bărbatului.
-"Ducele de Wellington" era într-adevăr un bărbat deloc special. Mereu am crezut că și-a meritat soarta, nu crezi? spune acesta, privindu-mă. Nu știam cu exactitate ce trebuia să-i spun, nu înțelegeam la ce se referă.
Mi-am întors privire spre cele două tablouri, încă nevenindu-mă să cred că Kramph are ascunsă în casa sa opera pierdută a lui Goya.
-Sunt sigur că ești familiară cu portretul pierdut al "Ducesei de Wellington", dar oare cunoști povestea din spate? întreabă acesta, ochii săi reci privindu-mă într-un mod periculos.
Lipsa de răspuns i-a confirmat că într-adevăr nu cunoșteam istoria din spatele portretului, cunoștiințele mele în arta lui Goya limitându-se la zvonul cum că spaniolul a pictat portretul ducesei de Wellington ca mai apoi să dispară în următorii ani ai războiului, ieșind la suprafață o perioadă pe timpul celui de-al doilea război mondial, evaporându-se apoi pentru totdeauna. Sau cel puțin până acum. Ce aveam în față era cu adevărat originalul lui Goya, capodopera pierdută în timp.
-Ducele de Wellington l-a chemat pe Goya la el în casă pentru a-l picta. Ceva standard, nimic imposibil pentru acesta. Când s-a prezentat în fața acestuia, el a fost întâmpinat de soția acestuia, o femeie superbă dar secretoasă. În timpul în care pictorul continua portretul ducelui, acesta a remarcat tot mai mult plecările soției acestuia, fiind acaparat de curiozitate. Imediat după, a aflat că ducesa de Wellington era amanta regelui și că în secret iubea alt bărbat. Apoi Goya s-a văzut într-un impas, știi care era acesta? întreabă Louis, ochii săi privind cu înverșunare munca pictorului.
Spre deosebire de portretul ducelui, portetul ducesei era făcut de un bărbat care picta cu plăcere, un bărbat care își vedea modelul în adevărata sa formă.
-Nu, răspund eu, privirea rămânându-mi fixată în față, știind prea bine că nu puteam să-l privesc în ochi. Totul părea ireal, tot ce făcea el era crud și cu cât secundele treceau iar el își continua discursul, cu atât realizam gravitatea proprilor fapte.
-Impasul acestuia era natural: să îi spună ducelui sau nu? Se temea că odată ce îi va mărturisi ducelui ce văzuse, acesta s-ar răzbuna pe el, dar totodată era conștient că bărbatul trebuia să cunoască infidelitatea soției. Într-una din zilele în care era la conacul acestora, Goya a confruntat-o pe ducesă, dar aceasta, prin farmecele sale feminine l-a făcut să-și schimbe intenția. Îmbătat de ducesă, Goya a realizat un alt portret al acesteia, portret pe care l-a dus cu el acasă și l-a ținut ascuns până în momentul în care războiul i-a răpit operele de artă. Goya a murit crezând că ducelui de Wellington îi era mai bine să nu cunoască adevărul, dar ce pictorul nu a prevăzut a fost posibilitatea ca însuși ducele să fiu știut despre rege și soția sa. Vezi tu, ducele de Wellington era un bărbat slab, un bărbat care nu s-ar fi luptat pentru femeia sa pentru că s-a speriat de statutul regelui; a crezut că acesta îl va ucide iar apoi își va pierde cu totul soția.
Mi-am întors privirea spre el odată ce mi-am simțit brațul cuprins de degetele sale reci, strângându-mi pielea cu putere, icnind in cauza durerii. Ochii săi reci îmi priveau cu atenție trăsăturile feței, sclipirea din interiorul acestora provocându-mi o stare de greață la gândul că acesta se bucur că îmi provoacă durere, expirând greu aerul ținut în plămâni.
-Antonia, eu nu sunt ducele de Wellington. Voi lupta până în mormânt pentru ce e al meu, dar totodată tu trebuie să știi că nu ești o ducesă. Te pot termina când vreau eu și categoric te pot face să suferi în mai multe feluri decât crezi. Ai fost a mea și vei rămâne până voi vrea eu și te asigur că am de gând să consolidez acest lucru, chiar dacă tu vei fi împotrivă.
Vocea sa dură mi-a răsunat în timpane, respirația sa caldă lovindu-se de fața mea, ochii mei râmânând fixați pe tot parcursul amenințării pe orbitele sale. Acum înțelegeam metafora și ceea ce am crezut de la început s-a adeverit. Prin mișcări meticuloase și subtile, m-a făcut să mă simt ca ultimul jeg din lume, m-a comparat cu o curvă a secolului XIX și m-a convins că știe de trădarea mea. Nu puteam concepe un moment în care acesta se va forța asupra mea, dar știam că acum orice era posibil din partea sa având în vedere circumstanțele.
Brațul mi-a fost smucit cu putere, acesta trăgându-mă fără scrupule după el, nederanjându-se să stingă luminile de pe hol. Mi-am întors privirea pentru o ultimă dată asupra tablourilor aranjate meticulos, uimindu-mă de splendoarea acestora, mintea mea fiind ocupată apoi de situația în care eram trasă în acest moment de către bărbatul pe care odată l-am iubit cu toata ființa mea.
Trecând pe lângă sala de mese în care am avut conversația aprinsă cu Kramph, ochii mei au cercetat disperați matahalele din preajmă, care cu toate că nu erau mari șanse , l-ar fi putut opri pe Louis din a-și continua planul diabolic. Trântind ușa în urma sa, acesta m-a târât pâna la patul dublu , aruncându-mi corpul peste plapuma moale, ochii mei disperați implorându-l să nu-și ducă la bun sfârșit gândurile.
-Ți-am spus cândva că eu sunt cel în control aici, iar tu nu m-am crezut. Cred că ți-am demonstrat că îți pot face orice. I-am promis lui Styles că odată îi voi arăta și lui că ce este al meu, va rămâne al meu pentru totdeauna. Așa cum am putut să ți-o trag încă de la început, așa voi putea și să te fut în fața sa deci nu mă pune la încercare. Ai ales greșit Antonia, iar acum vei suporta consecințele, zice acesta, degetele sale ducându-se la spatele său, scoțând un briceag. Am făcut ochi mari, începând să mă zbat sub el corpul său așezându-se pe al meu, ochii săi rămânând fixați pe pielea mea.
Totul s-a întâmplat prea repede, nu am putut procesa nimic iar în momentul în care am revenit cu picioarele pe pământ, acesta mi-a aruncat deja bluza și sutienul undeva în cameră, corpul meu zvâcnind sub al său. Abia după ce am simțit lacrimile ude, am realizat că am început să plâng, încercând cu disperare să scap din ghearele sale. Luând sânul drept în mână, acesta l-a strâns atât de tare încât am început să urlu de durere, acesta rânjind observându-mi privirea nebună de frică.
-Shh, iubire. Trebuie să fii pedepsită cumva, îmi șoptește la ureche, degetele sale trecând peste părul meu într-un mod în care el credea că este tandru, singurul meu gând fiind să încerc să-l îndepărtez.
Am înghițit în sec odată ce cuțitul mi-a atins pielea încinsă a gâtului, șiroaie de lacrimi atingându-mi obrajii, ochii săi coborând apoi spre sânii mei dezgoliți. Mă pregăteam pentru ce era mai rău, speram doar să se termine cât mai repede, iar odată ce i-am auzit cuvintele, mi-am dat seama că nu puteam scăpa de el acum. Nici acum. Niciodată.
-Stai cuminte, nu cred că vrei să greșesc, spune acesta, ochii mei mărindu-se la auzul cuvintelor sale, îmbrățișând ideea îngrozitoare a siluirii.
Am înghițit în sec, privind tavanul alb, corpul meu devenind moale sub atingerea sa de oțel, ochii închizându-mi brusc, sâsâind odată ce vârful cuțitului a făcut contact cu piela de sub sânul meu stâng. Am icnit șocată, deschizându-mi ochii pentru a-l putea privi, concentrarea de care dădea dovadă în această situație înfiorându-mă, mâna sa stângă continuând să-mi păsteze corpul nemișcat în timp ce cu cea dreaptă mânuia vârful cuțitului. Durerea era prezentă, infiorătoare și greu de răbdat. Am scâncit odată ce a îndepărtat cuțitul , ridicându-și capul învingător. Rânjetul diabolic întipărit pe fața sa îmi inducea o stare de amețeală, începând să văd întreaga cameră mișcându-se, fiind conștientă de sângele care a început să curgă. Zâmbind satisfăcut, acesta și-a lăsat capul în jos, atingând cu degetele suprafața gravată, trecându-și apoi limba peste sângele roșiatic. Am icnit surprinsă, ochii închizându-mi-se din nou, lăsând durerea să se diminueze.
Aruncându-mi o ultimă pivire, corpul mi-a fost eliberat din strânsoare, acesta ridicându-se de pe mine, ochii săi trecând repede peste ceasul de la mână, întorcându-se apoi pe călcâie. Corpul meu era înghețat în poziția în care m-a lăsat, neputând să-mi mișc nici măcar un deget. Vocea mea era inexistentă, iar ochii mei au rămas fixați pe tavanul alb din cameră, urechile fiind singurele ajutoare în a-mi demonstra că Louis nu a părăsit încă camera.
-Dacă ar fi fost după mine, acum erai futută până nu te mai puteai mișca, iar Styles era mort. Ai noroc că ești o Kramph altfel nu mai vedeai niciodată lumina soarelui, Antonia.
Vocea sa dură a răsunat în cameră, auzind apoi ușa trântindu-se în urma sa, ochii mei închizându-se. Cu șiroaie uscate de lacrimi, rânjetul său diabolic, corpul împietrit și inima distrusă, am știut atunci că nu mai era cale de întoarcere, iar eu eram condamnată.