CONFIDENȚIAL: Care se comunică în taină; secret.
Harry
Cu două ore înainte
Mereu a fost frumoasă. Cu toate că nu am vrut să recunosc , am știut tot timpul că are o influență imensă asupra mea. Era frumoasă, dar un alt fel de frumos. Era frumosă în felul în care focul din pădure era. Mortal, înfricoșător dar cu toate acestea cald și irezistibil. Nu am cerut niciodată să o am în viața mea, adevărul este că am evitat-o cât de mult am putut. Dar odată ce planul a fost pus în aplicare, știam că nu mai puteam sta departe de ea. Privind-o de la distanță era chiar înfricoșător. Să știu că era acolo și cu toate acestea era departe de mine, să o văd dar să nu o pot atinge, să știu totul despre ea dar cu toate acestea să nu o cunosc. Antonia a fost mereu o enigmă și într-un moment, până și eu am crezut că este prea mut pentru mine; că nici măcar eu nu o pot descoperi. Dar adevărul este că pot, o descopăr mereu, în fiecare zi petrecută cu ea descopăr puțin din ceea ce este ea. Nu știu de ce este așa, de ce corpul meu reacționează astfel când e lângă mine. Am știut mereu că există ceva acolo în ea, ceva ce mă atrage. Poate ideea că este a altuia m-a determinat să o vreau? Nu vreaă să cred acest lucru. Aș prefera să știu că a fost dorința de a o păstra pentru mine după atât de mult timp în care am stat în umbră, așteptând. Mă simțeam ca un psihopat uneori, dar știam că nu trebuia să acționez. Dar acum, totul era diferit. Știam detaliile misiunii mele dar ceva în sufletul meu îmi spunea să nu îi fac asta, să nu o rănesc în acest fel. Adevărul este că nu o pot lăsa, am încercat dar nu pot. Nu știam ce este în neregulă cu mine, știam că mă va urî pentru totdeauna daca va știi că este doar vina mea, dar de asemenea trăiam pentru momentele în care eu eram cel care trebuia să o consoleze. Nu îmi înțelegeam acțiunile, nu înțelegeam ce simt. Știam categoric că nu o iubesc pentru că acest lucru ar fi imposibil. Nu vreau să aud niciodată acele cuvinte dintre buzele ei, știam că nu puteam îndura, dar de asemenea voiam să-i arăt că țineam la ea, în toate modurile posibile.
Totul în jurul meu era un dezastru. Eu mă simțeam un dezastru, mai ales acum. Am ales cel mai prost moment să mă gândesc la ea, dar era imposibil. Era aici, lângă mine și era înfricoșată de ce urma să i se întâmple. Nu puteam rămâne impasibil, nu de data aceasta. Am stat așa patru luni, nu mă mai pot preface. Mâna mea s-a îndreptat apoape instinctiv spre a ei, strângând-o. Era singurul lucru pe care îl puteam face. Nu o puteam ajuta altfel. Ochii mei au rămas fixați pe ușa din fața mea, căldura emanată de Antonia dispărând odată ce și-a văzut tatăl. Oh Antonia. Ochii mei au rămas fixați pe un punct fix din partea de jos a ușii, neputând să privesc interacționea dintre cei doi. Nu îl puteam privi pe Alastair. Coversația celor doi a fost oricum mult prea scurtă, deja cunoscând reacția Antoniei fără a o privi. Era dezamagită, tatăl ei era prea rece cu ea după atât de multe luni absente. Știam de ce este astfel dar ea nu putea afla acest lucru, nu ar mai fi un secret dacă știa. Am păstrat acest gând cu mine încă din momentul în care am primit ordinul și eram conștient că prioritatea mea numărul unu era să păstrez secretul față de Toni. Ochii mei s-au mutat, simțind perechea albastră privindu-mă insistent. Cu o încuviințare aproape inexistentă a capului, trupul lui Alastair Price a dispărut din raza mea vizuală, refugiindu-se după acele uși nenorocite.
Am luat o gură mare de aer, urechile începând să-mi țiuie odată ce alarma enervantă mi-a răsunat în timpan. Chiar nu puteau să o facă mai puțin enervantă? Corpul meu a reacționat instant ridicându-mă din scaunul mult prea scump, brațele mele cuprinzând corpul firav și mult prea slab al Antoniei. Fumul era deja destul de gros, iar mintea mea zbura acum în cele mai negre locuri posibile. Nimic nu mergea conform planului, iar acest lucru dovedește încă o dată că trebuia să fiu pregătit pentru orice. O simțeam zbătându-se, șocată în urma exploziei dar nu o puteam pierde și pe ea, nu acum când am aflat cum este să o am doar pentru mine. Am început să alerg înspre singurele trepte pe care le știam din acestă clădire, observând oameni înarmați țipând în toate direcțiile. Fumul se întețea, iar eu eram din ce în ce mai enervat de această situație. Ochii mei s-au ațintit brusc asupra persoanei din brațele mele, văzând-o din ce în ce mai palidă.
-Antonia nu!
Nu știam de ce eram atât de panicat dar trebuia să o țin în viață și dacă era ultimul lucru pe care îl făceam. Focurile de arme se auzeau tot mai aproape, iar eu am înțeles în acest moment că nu aveam unde să merg. Nu știam ce să fac așa că, cu ultima fărâmă de energie, m-am uitat în jurul meu, văzând extrem de greu din cauza smocului negru de fum care ne înconjura. Nu avea scăpare. Am oftat exasperat, simțindu-mi picioarele cedând, începând să tușesc puternic. Ochii mei au analizat singura șansă de scăpare ivită odată ce corpul meu a atins suprafața rece a geamului.
-Hei tu, oprește-te!
Odată ce am observat că eram înconjurat, am realizat că era ori asta, ori moartea sigură. Și dacă muream acum, măcar am încercat. Picioarele mele s-au mișcat repede, evitând gloanțele care încercau să mă împiedice, ochii mei strângându-se din cauza durerii odată ce unul dintre acestea mi-a traversat prin braț. Saltul a fost simplu, prea simplu. În ciuda cioburilor care mi-au zgâriat fața, aerul de afară era rece, respirabil.
Credeam că am murit. Simțeam ca și cum aș fi murit, dar odată ce m-am văzut pe iarba uscată am știut că, printr-o minute am scăpat. Vocile nu s-au oprit. Știam că veneau după mine, trebuia să fug. Ochii mei au analizat rapid împrejurimile mele, scanând mașina neagra care tocmai a tras pe dreapta, oprindu-se în dreptul meu.
-Intră! vocea puternică m-a determinat să mă ridic de pe iarbă, corpul Antoniei fiind încă în brațele mele, aruncându-mă pe bancheta din spate, gloanțele fiind acum trase asupra mașinii blindate.
-Condu, condu! Mai repede! spun disperat, gesticulând necontrolat. Mi-am întors privirea în spatele meu, roțile mașinii vibrând din cauza vitezei, observând oamenii strânși în fața clădirii arzândă. Nu veneau după noi. Totul era o încurcătură îngrozitoare, oftatul care a răsunat dintre buzele mele fiind auzit peste muzica care răsuna din boxe.
-Zi lungă?
Ochii verzi ai Stellei m-au privit prin oglinda retrovizoare, zâmbindu-mi cu înțelegere.
-Nici nu ai idee cât de mult mă bucur să te văd, murmur eu, încercând să-mi reglez respirația. Privirea mea s-a mutat asupra corpului fetei din brațele mele, strângând-o la pieptul meu. Mi-am apropiat degetele de gâtul ei , simțind un puls slab, ochii mei înghețând.
-Stella, ne trebuie un spital. Acum!
-Înțeles, sefule!
Următoarele minute, liniștea a cuprins autovehiculul, mintea mea încețoșându-se la gândul că nu vom ajunge la timp, iar Antonia nu își va mai reveni. Uram asta, detestam acest lucru pentru că știam că este doar vina mea, tot ce i s-a întâmplat până în acest moment. Dacă nu aș fi fost atât de încăpățânat, ea nu ar fi pățit nimic. Și-ar fi trăit viața normală, Louis nu ar fi fost implicat iar Alaistar ar fi acum în viață.
-A fost Kramph, nu?
Vocea Stellei m-a tras din gânduri, dând ușor din cap. Știam că trebuia să-mi continui misiunea, și acum odată cu lipsa lui Alaistar- Antonia trebuie protejată. Eu voi face acest lucru, chiar dacă asta înseamnă să o ascund pentru restul vieții ei.
-Harry, nu înțeleg cum a reușit să vă localizeze. Sigur ai căutat peste tot? Poate a ascuns vreun microfon undeva.
-La dracu, Stella! Am căutat peste tot. Nu am găsit nimic. Nu este nimic. Nu știu cum a reușit.
După un oftat adânc din partea Stellei, conversația noastră s-a încheiat la fel de abrupt cum a și început. Gândurile mele erau prea vraiște ca să mă mai gândesc la modul în care oamenii lui Louis ne-au găsit. Sunt conștient că Kramph l-a ales pe Louis cu un scop, este unul dintre cei mai buni totuși. Degetele mele au tras frustrat de părul meu deja lung, ațintindu-mi apoi privirea pe fata leșinată din brațele mele. Kramph nu era simgura problemă, iar Alistair a ltiu acest lucru de la bun început. Acum misiunea trebuia să meargă mai departe cu orice preț.
-Stella, grăbește-te! Și sună-l pe Boston. Avem nevoie de el ! îi țip eu, ducându-mi mâna la părul Antonia, trecându-mi degetele prin firele despicate. Antonia, te rog. Nu mă lăsa.
*
-Deci nu îmi puteți spune cu exactitate când se va trezi? De ce nu? Dar e bine, ar trebui să se trezească.
-Îmi pare rău dar tot ce putem face acum este să așteptăm și să vedem cum va evolua. Corpul uman este imprevizibil, dar tot ce vă pot spune este că, fizic, nu are nicio problemă. Depinde de ea când se va trezi, îmi confirmă bărbatul îmbrăcat în halat. Uram acest lucru, să o văd așa neputincioasă. Îmi venea să merg să fac ravagii peste tot, să îl caut pe Louis și să-l ucid pur și simplu fără să-mi pese de nimic altceva decât de răzbunare.
Am încuviințat, mulțumindu-i doctorului, urmând să mă așez înapoi pe scaunul din dreptul Antoniei. Au trecut deja câteva ore și ea pur și simplu nu se trezea. Știam că exagerez și că nu va mai dura mult până își va reveni, dar eram agitat. Aveam atât de multe pe cap, iar starea Antoniei nu se îmbunătățea. Trebuia să plecăm cât mai repede, cât mai departe de acest loc și nu puteam face acest lucru dacă ea nu își revenea. Niciodată nu mi-a plăcut să depind de altă persoană; poate din această cauză Alaistar m-a considerat potrivit pentru această misiune, poate că a făcut-o pentru a-mi îmbunătății calitățile sociale. Dar era frustrant, mereu am fost doar eu, iar dintr-o dată a apărut ea.
-Boston va fi aici în curând. Ar trebui să te răcorești puțin. Du-te să-și iei o cafea sau ceva, nu mai sta aici degeaba.
Mi-am întors privirea către Stella, aceasta privindu-mă cu mare atenție, ducându-mi apoi mâinile la frunte, masându-mi pielea ușor. Mă durea capul, totul a venit atât de brusc asupra mea, era inevitabil să nu mă doară capul de la atât de multe probleme. M-am ridicat încet, simțind întreaga cameră învârtindu-se din cauza mișcării mele bruște, părăsind încăperea de spital, mergând încet spre aparatul de cafea.
M-am pierdut, mi-am pierdut scopul. Nu puteam vedea întreaga imagine. Tot ce puteam vedea, simți, atinge era minuscul, o părticică din ceea ce trebuia să văd. Antonia era acea bucată care mă împiedica să văd imaginea de ansamblu. În final, păcatele te ajung din urmă. Antonia este păcatul meu cel mai mare, mereu a fost ea doar că mi-a luat ceva să-mi dau seamă influența care o posedă asupra mea. În astfel de momente îmi aduc aminte de un proverb pe care mi-l spunea mereu Alaistar pentru a mă face să mă concentrez pe ce este mai important: Îți omori demonii când ești treaz și așa ei nu vor mai ajunge la tine când dormi. Nu este adevărat, acum realizez. Demonii mei mereu vor fi acolo, fie sub forma trecutului tumultuos, fie sub forma fetei de care m-am îndrăgostit.
Timpul trecea atât de repede, simțeam că stau într-un loc de ore bune și când colo, au trecut doar câteva minute de când am plecat din acel salon blestemat de spital. Nici cafeaua din mâna mea nu mă mai ajuta acum, nici aerul rece care mi se lovea de față. Totul era fără rost. Am deraiat de la tot ce credeam că este corect, de la tot ce făceam bine și pentru ce? Pentru a mulțumi o singură persoană, pentru a-i câștiga aprobarea. Nu puteam să concep cum am reușit să ajung astfel.
Am oftat enervat, aruncând plasticul în care era lichidul întunecat pe jos, întorcându-mă în spital. Nu mă simțeam liniștit dacă nu eram lângă ea. Picioarele m-au purtat repede înapoi în salon, observându-i fața palidă și ochii sclipitori prividu-mă cu atenție. Ceva înăuntrul meu s-a umplut de o fericire exuberantă, liniștitoare.
-Te-ai trezit, constat eu, așezându-mă înapoi pe scaun, știind prea bine că ar fi mult prea ieșit din comun să o îmbrățișez acum, cu toate că aceasta a fost intenția mea. Mulțumesc, adaug eu aproape șoptit, luându-i degetele și strângându-le. Mâna ei era rece, asemenea privirii fugare.
-Pentru ce? șoptește ea, privindu-mă ușor confuză. Nu înțelegea ce i s-a întâmplat, iar eu vorbeam doar bazaconii acum.
-Că nu m-ai lăsat singur, murmur eu, privind-o cu atenție, observându-i reacția. Obrajii ei palizi s-au înroșit ușor, zâmbindu-mi liniștitor apoi.
Mi-am întors privirea, intenționând să o cert pe Stella că nu mi-a spus că s-a trezit dar chiar în momentul în care m-am pregătit să-mi deschid gura pentru a-i aduce reproșuri dure, ușa salonului s-a deschis cu putere, un corp slab și înalt strecurându-se în încăpere, aerul schimbându-se radical.
-Fetelor, am venit !
Mi-am dat ochii peste cap, ridicându-mă și mergând spre Boston, dând mâna cu el, urmând să-l trag spre mine, șoptindu-i la ureche în așa fel încât cele două fete să nu audă.
-Să nu îndrăznești să faci vreo șmecherie, Boston. Nu uita cine sunt și de ce sunt în stare.
S-a retras brusc, ridicându-și mâinile, urmând să se îndrepte spre locul în care era așezată Stella.
-Stella dragă, mi-a fost dor de tine. Nu mai am cu cine să mă joc de când Styles mi te-a furat, spune acesta, zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, aparent amenințarea mea trecând pe lângă urechile sale.
-Boston, încetează. Știi prea bine că am plecat de bună voie, nu e vina lui Harry.
-Ei bine, trebuie să existe un țap ispășitor deci e ori el ori Kit și știi prea bine ce s-a întâmplat când l-am confruntat pe Kit, spune acesta zâmbind, amintindu-și probabil cu groază de privirea dură a lui Kit odată ce s-a enervat și acei glorioși pumni pe care i-a încasat.
-Boston, nu avem timp de pierdut, îl repezesc eu, deja simțindu-mi venele pulsând din cauza acestei persoane despicabile.
-Dar abia am început. Antonia! Arăți groaznic dragă, iar a fost Styles rău cu tine? mă întrerupe acesta, mergând spre patul de spital, zâmbindu-i fetei slăbite.
-Nu chiar, îi spune ea confuză.
-Ah da, bine că mi-am amintit. Ghiciți unde am fost! Am avut o experiență extraordinară ! zice acesta entuziasmat, sărind prin cameră.
-Boston, chiar nu vrem să știm, îi spun eu, oftând. Nu aveam șanse cu el, trebuia să-l las să-și termine discursul.
-A început în Coreea de Nord.
-Ce ai furat? întreabă Stella, râzând, eu dându-mi peste cap ochii. Nu mă ajuta, Stella nu trebuia să-i facă jocul. Asta vrea Boston, să fie important.
-Nimic, nimic ! Doar că... m-am cam dat la Ri Sol-ju.
-Te-ai dat la soția lui Kim Jong-un? Ești nebun? întreb eu, nevenindu-mi să cred cele auzite. Poate totuși această poveste devine interesantă.
-Râdea la toate glumele mele! În apărarea mea, am crezut că cei doi au o relație deschisă. În fine, pe scurt, nu prea e așa. Nici măcar nu vreau să vă spun ce a trebuit să fac pentru a scăpa. De fapt, cam vreau. Deci, era o brută de gardian pe nume Gun Wu și să spunem că acest Gun wu avea o obsesie ciudată, extrem de bizară pentru -
-Boston, chiar nu vreau să știu, îi țip eu, privind-o rapid pe Antonia, care părea captivată de poveste. Boston are unele dintre cele mai ciudate și scârboase experiențe, nu as vrea să o traumatizez de tot pe Antonia, plus că nu aveam dispoziția necesară pentru a-l asculta.
-Bine, bine. Nu mai spun nimic ! zice acesta, oftând plictisit.
În sfârșit puteam trece la adevărata problemă. Nu aveam timp de pierdut, iar Boston pur și simplu nu realizează cât de important este ca noi să plecăm de aici cât mai repede. Observându-mi seriozitatea din privire, Boston și-a dat seama că acesta nu era momentul de glume și distracții, expresia feței sale schimbându-se radical. Trebuia să trecem la treabă, trebuia să rezolvăm această problemă cât mai repede. Antonia era trează, părea bine. Doctorul avea să o consulte în câteva minute, apoi sper că o va externa și vom putea pleca de aici. Dar pentru a face acest lucru, aveam nevoie de cooperarea lui Boston și observându-i expresia seriosă, aveam de gând să primesc tot ce îmi doresc. Tot ce sper este să nu întâmpinăm alte probleme pe drum, altfel nu știu cum voi reacționa.