CICATRICE: Urmă lăsată de o rană, de o tăietură după vindecare.
Îmi simțeam corpul tremurând din toate încheieturile în ciuda senzație de sufocare datorată căldurii din încăperea îngustă în care mă aflam. Mi-am deschis ochii, privind tavanul alb, retrăind evenimentele petrecute noaptea trecută. Louis, cearta mea cu Harry și nu în ultimul rând confesiunea sa. Poate că am exagerat atunci când l-am confruntat în legătură cu Louis, uitasem că el acum ceva timp mi-a spus că știe mai multe lucruri despre el decât vrea să-mi împărtășească. Observându-i comportamentul de noaptea trecută, tind să cred că cei doi se cunosc. Am o presimțire ciudată, felul defensiv al lui Harry mi-a demonstrat că îl cunoaște pe Louis, pe Louis cel adevărat și adevărul este că nu are o relație prea bună cu el. Sunt convinsă că nu țin legătura, nu ar avea un motiv și cunoscându-l pe Harry, ar fi imposibil. Dar cu toate acestea nu pot să nu mă gândesc că cei doi au un trecut, nu unul foarte plăcut, dar că se cunosc. Mi-am întors privirea observând numerele indicate de ceasul electronic de pe noptieră. 7:30. Ridicându-mă în fund, mi-am întins brațele deasupra capului, abia acum observând că sunt singură. Harry nu era lângă mine în pat, nu era nici în baie și nu auzeam niciun sunet din afara ușii. Perna pe care doarme de obicei era lipsită de urmele somnului său, iar jumătatea sa de pat părea neatinsă. Nici măcar nu a venit înapoi. Sunt sigură că este supărat pe mine, mai ales acum, dar nu mă așteptam să nu vină înapoi. Degetele mele au trecut peste ochii mei, scăpându-mă de ultimele urme de somn existente, ridicându-mă apoi din pat. M-am dus în baie, la oglinda proptită de chiuvetă, observându-mi părul răvășit și privirea pierdută. Nu obișnuiam să fiu așa. Toată lumea spune că trecutul ar trebui lăsat în trecut, dar cu toate acestea ce trebuie să facem dacă trecutul devine o parte întunecată din tine, o întunecime care te mănâncă și care distruge și ultima fărâmă de lumină din tine? Poate că Louis este întunericul meu, acea parte din mine care în curând îmi va devora lumina și ce este mai rău e că știu acest lucru. Știu că este inevitabil, poate sunt încă în șoc, poate că exagerez dar simt în adâncul meu că tot ceea ce mi-a spus atunci mă va distruge. Încet, exact cum vrea el.
*
După ce mintea mea s-a mai limpezit puțin, m-am spălat și încercat să-mi piaptăn părul, prinzându-l apoi pentru a nu-mi sta în față. Am ieșit din cameră, așteptând să o văd pe Stella la calculator, dar nu a fost așa. Harry nu era de găsit și mă așteptam să fie plecat undeva. Dar Stella? Am mers până la măsuța pe care își ținea mereu laptopul, observând un bilet cu un scris repezit.
Ne vedem când aterizați.
-S
Ce înseamnă asta? Oare plecăm iar? Într-un fel sunt ușurată deoarece nu puteam să stau liniștită știind că Louis mă poate găsi oricând, mă poate lua iarăși și cine știe ce alte lucruri mi-ar face. Sunt îngrozită de el, am ajuns să îmi fie frică de persoane care a devenit. Îngrozită pentru că eram convinsă că mă iubește, îngrozită deaorece nu îl mai cunosc, nu cunosc această versiune a sa deci nu pot fi sigură de nimic în acest moment. L-am căutat cu privirea pe Harry, vrând să-l întreb dacă urma să plecam dar nu l-am găsit nicăieri.
Am decis că cel mai bine ar fi să nu îl caut, așa că mi-am făcut o ceașcă de ceai și am decis să merg pe balcon pentru a mă bucura de ea. Era o vreme plăcută, răcoroasă, exact vremea de care aveam nevoie. Deschizând ușa de sticlă, am fost întâmpinată de aerul răcoros, de vântul care îmi alinta fața și prezența unei alte persoane lângă mine. Abia după ce am privit în jurul meu, l-am văzut pe Harry așezat pe un scaun, sorbind dintr-o cană de cafea în timp ce atenția sa era îndreptată spre un caiet, cel mai probabil o agendă în care își nota gândurile sau evenimentele care urmau să se desfășoare. Nu doream să îl deranjez, intenția mea fiind să mă retrag încet, înainte ca acesta să mă observe. Dar odată ce privirea sa s-a ridicat asupra mea, am realizat că nu mai avea rost să mă retrag deoarece ochii săi, în ciuda lipsei unui răspuns verbal, îmi cereau să rămân. M-am așezat lângă el, privind cerul destul de înnorat, sorbind apoi din ceașca de ceai.
-Trebuie să plecam din nou, Antonia.
Am încuviințat, preferând să nu îl contrazic sau să îi spun că știam deja. Probabil că nu s-a gândit că am văzut biletul lăsat de Stella, sau probabil că mintea sa era în total altă parte. Părea distrat, mai distrat decât l-am văzut vreodată. Nu era în apele sale și nu îmi puteam da seama dacă este din cauza mea sau este doar el. Știam că l-am supărat seara trecută, motiv pentru care simțeam nevoia să-mi cer scuze. Știam că acesta este lucrul firesc dar eram mult prea orgolioasă să mă declar învinsă.
L-am privit din nou, încercând să păstrez imaginea aceasta în memoria mea. Părea liniștit, obosit dar nu îi mai puteam zări acele urme de frustrare și disperare de seara trecută. Sunt sigură că este în continuare supărat, dar fața lui nu o arată. Arăta cu adevărat liniștit, pentru prima oara de când l-am cunoscut, Harry Styles părea că și-a găsit liniștea.
-Nu vreau să te neliniștesc Harry, dar am un presentiment ciudat, îi zic eu, privindu-l cu atenție. Și-a întors capul, ochii săi studiindu-mă cu o atenție deosebită.
-În legătură cu ce?
Am oftat, știind prea bine că aș putea să-i stric dispoziția aceasta curios de liniștită dar trebuia să vorbesc cu el, trebuia să-i spun tot ce am pe suflet și trebuia să ajungem la un compromis. În legatură cu tot ce ni se întâmplă.
-În legătură cu noi, cu Louis, cu Kramph. Totul. Totul pare neliniștitor, simt că urmează ceva și nu neapărat bun.
Fumul care îl înconjura îi dădea o latură periculoasă, mai periculoasă decât credeam că poate fi posibil. Simpla sa prezență, statura, privirea, totul era periculos la el, dar fumul din jurul său era de un alt nivel. Diferit, o atmosferă schimbată dar tot așa de periculoasă.
-Oh dar draga mea, nu poți să continui să dansezi cu diavolul și să se întrebi de ce ești încă în iad. Crede-mă, am încercat. Știi prea bine în ce lume te-ai băgat, aici mereu te vei simți așa. Pericolul este mereu aproape, de aceea nu trebuia să te aventurezi niciodată în lumea aceasta, Antonia.
L-am privit lung, procesând tot ceea ce-mi spunea el acum. Avea sens, dar totodată el nu înțelegea un lucru: nu eu am fost cea care a ales această viața, ea mi-a fost atribuită. Nu mi-am dorit niciodată să fiu în astfel de situații, să fiu trădată de persoana care credeam că mă înțelege cel mai bine, sau să ajung să nu mai am încredere nici măcar în propria persoană.
-Nu eu am ales iadul, Harry, și tu știi bine acest lucru. Crezi că dacă puteam, nu alegeam altă cale? Nu vreau să-mi petrec restul vieții fugind, ascunzându-mă și privind în spatele meu de fiecare dată când am o presimțire urâtă. Aceasta nu este o viață sănătoasă. Nu pot să-mi trăiesc restul vieții gândindu-mă când îmi voi da ultima suflare.
L-am privit după ce am terminat de vorbit, observând un zâmbet care i s-a conturat pe buze, surâzând ușor. Nu înțelegeam de ce a decis să adopte acest comportament, de ce consideră că tot ce se întâmplă aici este o glumă...
-E chiar amuzant. Nu-mi vine să cred dar se pare că noi doi suntem mai asemănători decât credeam, Antonia, îmi dezvăluiește acesta, numele meu rostogolindu-se de pe buzele sale într-un mod seducător, cu toate că nu cred că aceasta a fost intenția sa.
-Ce vrei să spui?
-Nu știu dacă ți-am spus asta, dar nici eu nu mi-am dorit această viață. La început, după ce am fost inclus în lumea aceasta, eram un simplu copil. Nu știam exact ce presupune viața aceasta, dar a fost un eveniment care a schimbat totul. Înainte să lucrez cu un grup care a ajuns să-mi fie a doua familie, înainte să îi pierd pe toți, am avut și eu o familie. O familie adevărată, o familie toxică dar era totuși familia mea. Nu îți poți întoarce spatele familiei, nu? Am fost binecuvântat cu gena extrem de inteligentă a familiei deci era de așteptat să învăț tot ce se putea despre coduri încă din momentul în care am învățat să vorbesc. Uneori sunt recunoscător familiei mele, știi? Pentru că fără ei, nu aș fi știut atât de multe lucruri.
-Ce s-a întâmplat cu ei, Harry? întreb eu, curpinzându-mă curiozitatea. Știam că nu trebuia să insist dar el a adus vorba despre familia sa, iar eu căutând mereu să descopăr cât mai multe lucruri despre el, am vrut să știu acest detaliu al vieții sale.
-Nu știu. Tata a fost ucis de Kramph. Torturat. Era de un alt nivel, Antonia. Eram un simplu copil și cu toate acestea a trebuit să urmăresc totul. Să văd cum era pus să aleagă între extragerea dintilor, taierea ochiului, înecare, lovituri cu biciul, injunghieri, împușcături , nu a fost o experiență plăcută pentru un simplu copil. Iar în final Kramph l-a ucis orice ar fi ales. De restul familiei mele nu am mai auzit nimic din momentul în care am plecat de acasă. Poate sunt și ei morți acum. Nu voi știi niciodată.
-Păi nu ești curios? Să afli ce s-a întâmplat cu ei?
-Sincer, nu. Mi-au distrus viața, oricât de mult m-au ajutat, la urma urmei, ei sunt motivul pentru care am ajuns cum sunt acum. M-au stors de toată iubirea existentă în mine, de toată încrederea și compasiunea pe care o dețineam când eram copil. M-au transformat în ceea ce sunt acum așa că nu, nu mă interesează ce s-a întâmplat cu ei. Nu vreau să aflu.
Am încuviințat, lăsând liniștet să ne înconjoare. Simțeam frigul stabilindu-se în corpul meu, începând să tremur dar nu doream să-l părăsesc pe Harry, nu acum. Era ceva liniștitor la el, să știu că este lângă mine, corpul său cald radiind lângă al meu.
-Ar trebui să ne pregătim, Toni. E prea frig aici, spune acesta după câteva minute, privindu-mă intens. S-a ridicat, luându-mă de mână și trăgându-mă spre intrarea în apartament, nelăsându-mi posibilitatea să ripostez. Toni. Mereu mi-a plăcut când îmi spunea așa. Era liniștitor, să știu că există ceva în el înafară de întuneric.
L-am lăsat să mă tragă după el, ajungând în dormitorul care a rămas exact cum era când m-am trezit. Patul nefăcut, răvășit din cauza modului neglijent în care am dormit seara trecută, neștiind dacă Harry a fost lângă mine sau nu. Mi-am ridicat privirea, observând că acesta avea ochii ațintiți pe mine, brațele sale fiind lăsate lejer pe lângă corpul său, ochii săi cercetându-mi fața. Nu știam ce căuta, așa că tot ce puteam face era să-l las și să aștept.
Aveam de făcut bagaje, nu aveam atât de multe lucruri dar știam că va dura ceva până voi strânge toate lucrurile, iar Harry avea de adunat toate armele ascunse prin apartament. Încă eram neliniștită, dar cu toate acestea, mi-am întors corpul, urmând să caut hainele curate, sortându-le de cele murdare care urma să le bag la spălat. Mintea mea era în altă parte și puteam observa că și Harry era la fel. Gândurile sale nu erau aici, nu erau aici cu mine, dar nici ale mele nu erau în locul în care ne aflam acum. Nu știu dacă gândurile noastre se vor intersecta vreodată, dar tot ce pot face acum este să sper, să sper că totul va fi bine, chiar și în iadul în care mă aflam.