MALAVITA: cuvânt cu mai multe sensuri în italiană; lumea criminalilor, interlopă, crimă organizată; viață rea, nefastă.
Ai auzit vreodată de Pisica lui Schrödinger? Un experiment mental, adesea considerat un paradox. Schrödinger a încercat să demonstreze șansele de supraviețuire ale unei pisici, în funcție de un eveniment aleatoriu. O pisică este băgată într-o cutie având 50/50 șanse de supraviețuire pentru că, de asemenea în acea cutie, este un flacon de otravă. Fizica spune că e ori una, ori alta. Pisica ori e vie, ori este moartă. Nu poate exista o a treia variantă. În momentul de față mă simțeam exact ca și pisica închisă. De asemenea, la fel ca mine, pisica nu știa ce o așteaptă, nu știa care va fi rezultatul. Iar eu, pusă față în față cu descoperirea adevăratei misiuni întreprinse de Harry, nu pot să nu mă gândesc că tot ceea ce urma să spună nu îmi va afecta perspectiva asupra vieții și asupra sa. După felul în care corpul său agitat se mișca în cercuri, știam că ce urma să împărtășească cu mine îl afecta mai mult decât lăsa să pară. Știam că misiunea aceasta este importantă pentru el, dar nu eram cu adevărat conștientă cât de importantă era.
-Harry? îl strig ușor, încercând să nu îl determin să refuze să îmi spună scopul acestei misiuni. Știam că are gânduri de acest fel, știam că nu este încântat să îmi zică, dar de asemenea este conștient că eu voi fi cea care trebuie să-l asiste în îndeplinirea acestei misiuni deci ar fi în interesul său să mă informeze.
-O viață plină de minciuni te prinde din urmă, Antonia și crede-mă, nu vrei să dezgropi acei demoni. Am fost un escroc întreaga mea viață; am furat, am înșelat, am păcălit. M-am folosit de oameni, le-am exploatat slăbiciunile, m-am folosit de dorințele lor - putere, plăcere, păcat. Știu să citesc oamenii mai bine decât oricine, am fost creat să fac acest lucru încă din momentul în care m-am născut. Am fost programat să duc o viață neîmplinită, o viață lipsită de libertate. Nu pot scăpa de propriul destin, dar măcar pot să încerc să-l schimb. Am făcut multe greșeli, iar acesta este modul meu de a plăti pentru propriile păcate, șoptește el, corpul său stabilizându-se acum. Postura sa era încordată, umerii drepți și rigizi, iar felul în care corpul său era întors spre fereastră îmi demonstra că nu putea să mă privească în ochi.
Nu știam ce ar trebui să spun, nu găseam cuvintele necesare pentru a-i răspunde. Cu toate că voiam să aflu cât mai repede obiectivul misiunii, de asemenea trebuia să-l las să continuie în ritmul său. Nu îl puteam grăbi.
-Misiunea este simplă. Prea simplă. Trebuie să ne întâlnim cu cineva, să îi înmânăm tablourile și să încercăm să ieșim în viață. Nu vei vorbi cu nimeni. Trebuie să intrăm într-o clădire, la o petrecere, iar tu vei fi însoțitoarea mea.
-Cu cine ne vom întâlni? întreb eu, observând că Harry nu plănuia să elaboreze prea curând ceea ce a spus mai devreme. Părea că tot ce a zis până în acest moment era irelevant misiunii, dar e ciudat că a simțit nevoia să-mi spună mie asta.
-Jason. Jason Campbell. Lucrează pentru um om extrem de influent, posibil cel mai îngrozitor om pe care l-am cunoscut vreodată. Un om atât de rece și nemilos, încât odată ce intră pe ușă, un fior îți trece pe spinare. Jason este extrem de important pentru acest om, este asasinul lui personal. Stâlpul de sprijin, aproape cea mai importantă persoan pentru el. Cu el trebuie să ne întâlnim pentru a analiza tablourile, trebuie să le livreze dar există șanse mari să ne fie pusă viața în pericol. Jason este puțin mai excentric. Poate oricând să ne omoare pur și simplu pentru că simte că acesta ar fi cel mai bun rezultat pentru el. Tot ce face este în interesul său, nici măcar al șefului său.
-Șeful său. Cine este? întreb eu, așezându-mi mâinile pe coapse, simțind sudoarea adunându-mi-se în palme.
-Șeful său...hmm. Șeful său e probabil cel mai îngrozitor om cu care ai fost pus în față: Milton Kramph.
-Stai! Vrei să spui că trebuie să ne întâlnim cu mâna dreaptă a omului de la care am furat? Omul pe care l-am înșelat? Ai înnebunit? îi zic eu, ridicându-mi tonul. Nu puteam să cred ce auzeam. Nu puteam înțelege. Harry este nebun.
-Exact, Antonia. Exact asta vom face.
-Harry, ești un sadic. Îți dorești moartea? Ne va omorî. Ne va distruge. I-am furat un diamant mai scump ca întreaga Brazilie!
-De fapt, sunt mai mult un masochist, daca nu ți-ai dat seama deja. Cred că va trebui să îți demonstrez, continuă el, privindu-mă intens.
-Harry, nu este momentul de glume tâmpite. Ești nebun. Dacă vrei să mergi, fă-o singur ! Eu nu vreau să particip la această misiune sinucigașă. Nu mă pot duce acolo știind pentru cine lucrează omul acela. Cele zece minute pe care le-am petrecut cu el au fost cele mai groaznice din întreaga mea viață, am crezut că mă voi face scrum chiar în fața sa. Nu am văzut un om atât de intens ca el și nici nu vreau să mai am de-a face cu el.
-Nu negociem, Antonia. Nu pot merge fără tine.
-Du-te cu Katrina. Nu mă implica. Am vrut să știu, dar nu m-am așteptat la așa ceva. Nu pot să merg, Harry. Chiar nu pot. Nu te pot ajuta, îi zic eu, mult mai calmă decât înainte.
-Nu merge așa. Tu ești cea cu care trebuie să merg. Kramph nici măcar nu va fi acolo, trebuie doar să intram, îi înmânăm tablourile, verifică să vadă dacă sunt cele adevărate și apoi vom ieși pe ușă fără alte complicații. Ai vrut să fii implicată în nebunia aceasta, acum descurcă-te cu ce ai! spune el nervos, întorcându-se pe călcâie, ieșind din cameră, trântind ușa în urma sa.
Am oftat obosită, știind la rândul meu că nu am prea multe posibilități. Nu aveam de fapt decât una. Singura mea opțiune era să-l ascult pe Harry. Trebuia să merg, trebuia să îl întâlnesc pe Jason; trebuia să-l privesc în ochi pe omul acesta fără să tremur de frică știind pentru cine lucrează. Nu voiam sub nicio formă să mai intru în contact cu Kramph, nu doream acest lucru deloc. Dar totuși, universul este împotriva mea. Dorește să fiu trasă într-o spirală infinită de nefericire. Știam că Harry are dreptate, eu am cerut acest lucru. Și ar fi un semn de ipocrizie să nu fac ce spune acum, știind prea bine că este doar vina mea.
Trebuia să fac acest lucru. Trebuia. Oricât de frustrant ar fi totul pentru mine, trebuia să fac asta. Pentru mine și de asemenea pentru Harry. Era singura mea opțiune. Nu mai pot fugi. Trebuie să înfrunt realitatea.
*
Întregul corp îmi tremura, îmi simțeam pulsul accelerându-se, bătăile inimii mele fiind atât de puternice încât le puteam auzi clar și răspicat în urechi, ochii mei mutându-se pe de-o parte și alta a clădirii în care urma să intrăm. Nu îmi venea să cred cât de repede a trecut totul, toate pregătirile pentru această întâlnire și faptul că Harry mi-a spus abia seara trecută adevăratul pericol care ne pândea .Totul mă făcea și mai neîncrezătoare în legătură cu această întâlnire.
Atât Stella cât și Harry m-au avertizat în legătură cu Jason, care în ciuda faptului că nu pare a fi un om periculos, adevărul este departe de a fi acesta. Jason e crud, impulsiv și nemilos. Poza pe care am văzut-o acum câteva minute cu el nu coincide cu imaginea pe care mi-am format-o. Părea un om blând, grijuliu; nimic din ceea ce mi-a fost descris.
Aranjându-mi micuțul dispozitiv din ureche care mă conecta direct la vocea Stellei care aștepta într-un camion împreuna cu Kit și Katrina, m-am întors spre Harry, observându-l cum își aranja costumul negru, privindu-mă apoi scurt, indicându-mi că este timpul. Este timpul să intrăm. Luând o parte din tablourile împachetate, le-am înmânat bărbatului care urma să le ducă în clădire, Harry făcând același lucru. Și-a întors privirea spre mine, degetele sale prinzându-mi mâna și strângând-o în încercarea de a mă liniști. Puteam să fac asta. Puteam să trec peste această misiune. Mi-am închis ochii, luând o gură mare de aer, ridicându-mi apoi privirea, observând luminile aprinse la ultimul etaj al complexului în care era petrecerea. Într-un fel eram bucuroasă că nu trebuia să ne întâlnim cu acest bărbat într-o cameră închisă în care ne-ar putea face exact ceea ce dorește, gândul că vor fi și alți oameni prin preajmă, făcându-mă să mă liniștesc puțin. Rochia neagră pe care o purtam era extrem de inconfortabilă în acest moment și aproape deloc practică având în vedere că era lungă și strâmtă. Mă bucur măcar că Stella nu a exagerat cu machiajul de data aceasta, optând să-l păstreze nud și simplu. Dacă cineva ne-ar observa pe mine și Harry, ar putea spune că suntem un cuplu celebru după felul în care suntem îmbrăcați, chiar dacă orice astfel de posibilitate este anulată având în vedere natura solitară a lui Harry. Nu l-aș putea vedea niciodată implicat într-o relație, pentru că nu este stilul său.
Verificând pentru ultima oara dacă conexiunea cu cei din camion mergea, am oftat și l-am urmat pe Harry spre lift. Acum nu ne mai puteam întoarce. Jason a fost anunțat mai mult ca sigur de venirea noastră, tablourile au fost deja urcate pâna la ultimul etaj al clădirii, iar noi urmam să intrăm pe ușile petrecerii date de acest bărbat, întrebându-ne dacă vom supraviețui.
-Totul va fi bine, Toni. Îți promit. Nu voi lăsa pe nimeni să te rănească.
Vocea lui Harry, mai mereu dură și detașată, era acum înțelegătoare, caldă și ușor speriată. În comparație cu mine, el trebuia să se asigură că atât el cât și eu vom ieși din viață aici. Toate problemele sunt pe umerii săi, iar acest lucru mă neliniștea si de asemenea mă supăra. Nu voiam să îi dau bătăi de cap în plus, nu doream să fiu o pacoste. Trebuia să mă protejez și singură, nu aveam nevoie să îl îngrijorez.
Am încuviințat, zâmbind ușor, întorcându-mi apoi capul spre ușile liftului care tocmai se deschideau. Muzica electro bubuia în întregul loc, o mulțime de oameni strânși în grupuri de toate felurile discutând animat fără vreo urmă de îngrijorare. Era o atmosferă detașată, pașnică, lucru care mă făcea și mai paranoică cu privire la ce urma. Mi-am întors privirea spre Harry, acesta prinzându-mă de mână, înaintând în mulțime. Ochii mei s-au mutat pe diferite persoane prezente, încercând să deslușesc locul în care ar putea fi Jason. Trebuia să ieșim de aici cât mai repede, aveam o presimțire urâtă. Înaintând spre balconul deschis, am privit orașul întunecat care se mișca dedesuptul meu, ochii mei cercetând fiecare clădire, lumină sau mișcare. M-am întors spre Harry, vrând să întreb dacă l-a găsit pe Jason, când focuri de armă au început să se audă exact de lângă noi. Am expirat șocată, ațintindu-mi privirea pe bărbatul îmbrăcat într-o cămașă albă și blugi negri, care flutura o armă în aer fără vreo problemă.
-Ce se întâmplă? Intru acolo! vocea disperată a Katrinei s-a auzit în difuzorul instalat în urechea mea, declanșând o serie de evenimente.
-Nu, stai ! Nu trage în noi, zice Harry.
-Dar ce face?
-Dansează, îi răspund eu, afirmația mea sunând mai mult ca o întrebare.
Observând bărbatul care am ajuns să descopăr că este Jason, nu am putut să nu fiu uimită de modul în care se comporta. Ochii săi erau roșii, umflați și obosiți, dar continua să danseze în fața noastră fără vreo problemă, descărcându-și arma în aer.
-Când se droghează, devine extrem de paranoic. Poate că totuși este mai periculos decât credeam, îmi explică Harry, înaintând, păstrând totuși distanța între noi, corpul său fiind ca un scut în fața mea.
Odată ce Jason ne-a observat prezența, s-a oprit din dans și s-a întors zâmbind spre Harry.
-Styles, omule! Nu te-am văzut de o sută de ani. Ce mai faci? zice acesta, surprinzându-mă. Tonul calm și prietenos pe care îl folosea nu ajuta în acest moment la anxietatea mea, făcea chiar opusul.
-Jason, răspunde scurt Harry. Ochii bărbatului s-au întors spre mine, abia acum observând ochii de un verde intens. Era frumos, Jason este un bărbat frumos. Cu toate acestea, nu pot scăpa de sentimentul ciudat prezent în întregul meu corp, nu puteam să-l privesc fără să nu mă tem de el.
-Iar tu trebuie să fii Antonia. Am auzit multe despre tine, îmi pare bine, continuă acesta, trecând pe lângă Harry, luându-mi mâna în a sa, ducându-și-o la buze, sărutându-mi pielea.
A auzit multe despre mine? Cum? De la cine? Ce vrea să spună? Aveam atât de multe întrebări și chiar dacă inițial am crezut că a spus-o din politețe, ceva mă face să cred că nu este politețe.
-Bun, să trecem la treabă atunci, nu? spune Jason, întorcându-se spre Harry, zâmbind. Era un zâmbet atât de periculos, felul în care ochii săi sclipeau era extrem de neliniștitor.
Am fost conduși spre o masă din apropiere, observând toate tablourile așezate pe aceasta, Jason trecând repede peste formalități, analizând cu atenție fiecare pictură în timp ce eu și Harry îl priveam încordați. Odată ce a ajuns la tabloul recondiționat de Boston, mi-am simțit inima oprindu-se în piept, aerul neputând să pătrundă în plămânii mei. Știam că Boston a făcut o treabă excelentă, dar exista o urmă de îndoială în mine. Ridicându-și privirea, Jason a făcut contact vizual direct cu mine, eu înghițind în sec, încercând să nu tremur în fața sa.
-Ceva ce mi-e greu să înțeleg..., spune acesta, privind tablourile, ochii mei mărindu-se din cauza senzației de claustrofobie. Rembrandt și Kermeer, doi maeștri ai Epocii de Aur olandeze, trăind la mai puțin de optzeci de kilometri unul de celălalt și totuși, nu s-au întâlnit niciodată. Lumea trebuie să fi părut imposibil de mare și iată-ne aici: doi maeștri din colțuri opuse ale pământului stând față-n față. Lumea este mult mai mică acum, continuă acesta, făcându-i apoi semn unui bărbat retras într-un colț să se apropie. Șoptindu-i la ureche ceva, acesta a luat tablourile și a început să le mute, lăsându-l pe Jason să-și continuie conversația cu noi.
-Condiția umană e o tragedie evidentă, murmură Harry, aruncându-mi o privire rapidă, întorcându-și atenția apoi spre Jason care îi zâmbea aprobator.
-Întradevăr. Acum, ce ziceți de puțină distracție? continuă acesta, arătând în jurul nostru.
-Suntem presați de timp Jason. Îmi pare rău dar va trebui să o lăsăm pe altă dată. Eu și Antonia ne vom retrage pentru seara aceasta, îi răspunde Harry, prinzându-mi mâna strâns, lucru motivându-mă să-i întâlnesc privirea bărbatului excentric.
-Oh, doar nu credeai că vorbesc de voi, nu? Harry, ești atât de credul. Distracția era pentru mine, spune Jason, arătându-și dinții perfecți, un fior trecându-mi pe întreaga șire a spinării.
-Jason, nu am niciun interes în jocurile minții ale tale. Cum am spus, noi ne vom retrage. O seară frumoasă, continuă Harry, trăgându-mă spre ieșire. Nu înțelegeam exact ce se întâmpla în acest moment, totul era în ceață penntru mine.
Ajunși în lift fără vreo dificultate, mi-am întors corpul exact în momentul în care liftul se închidea, prinzându-i privirea lui Jason. O combinație de extaz și neastâmpărare, cu o urmă de un masochism pur. Exact așa puteam descrie privirea pe care acesta mi-o trimitea. Și pentru acea milisecundă în care ochii noștri s-au întâlnit, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.
-Harr-
-Nu acum, Antonia. Stella, pregătește camionul. Am o presimțire urâtă, spune acesta, întrerupându-mă și direcționându-și mâna la casca din ureche, instructând-o pe Stella.
-Camionul e pregătit, Harry.
Liftul s-a deschis cu un ușor clic, Harry trăgându-mă după acesta spre vehiculul alb parcat peste drum. M-am oprit, simțindu-mi corpul cedând, genunchii începând să-mi tremure. Harry s-a oprit la rândul său, privindu-mă atent, lăsându-mi mâna. Am îngenunchiat, simțind aerul strâns în plămânii mei, Harry vrând la rândul său să îngenunchieze în fața mea când focuri de armă au început să răsune pe strada pustie, un glonț trecând direct deasupra capului său. Acesta și-a întors privirea, scotându-și arma din spatele pantalonilor, poziția alerta în care se afla scoțându-mă din transă. Am dat să mă ridic, când un alt foc s-a auzit în apropiere, Harry împingându-mă în spate, corpul meu izbindu-se de cimentul rece.
Chiar în același moment, un camion negru s-a oprit direct în fața mea, ușa laterală deschizându-se, două perechi de brațe trăgându-mă în vehicul, în ciuda protestelor mele.
-Harry! strig eu, fără prea mare succes, ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca ușile să se închidă a fost privirea confuză a lui Harry, urmată de realizarea a ceea ce se întâmpla, acesta zbughind-o spre mine. Ușile metalice s-au închis, plânsetele mele disperate auzindu-se, urmat de un râset maniacal. Nu se poate. Este imposibil.
Înainte să pot înregistra cu adevărat vocea, un material mi-a fost lipit de față, mirosul toxic pătrunzându-mi în corp, încețoșându-mi privirea, abisul negru înghițindu-mă.