Ma doare foarte tare, simt cum picioarele mele cedeaza si pe nesimtite cad jos, lesinand inconstient.
*
Imi deschid usor-usor ochii, vazand ca sunt la spital, intr-un pat nu prea confortabil, dar acceptabil. Am o chestie rotunda la gura, transparemta. Sunt legat de niste aparate imense prin niste firisoare colorate in rosu si albastru. E groaznic sa stii ca esti intr-o situatie critica si depinzi de niste monstruozitati cu fire, fara sa faci apsolut nimic, fara lupta, doar trebuie sa astepti si sa depinzi de altcineva.
-------------------------------------------
Intre timp...
Ally POV
Craciunul acesta si-a pierdut tot farmecul sarbatorilor. Nu mai conteaza nici cadourile, nici aroma fursecurilor cu bucatele de ciocolata si cu urme fine de dulcea de capsuni, nici macar imbratisarile calduroase si pline de dragoste ale mamei, nici luminitele multicolore ale bradului, nici colindele si in sfarsit, nici toata atmosfera calduroasa si magica a acestei sfinte sarbatori. Totul a fost dărâmat, distrus, calcat in picioare. De ce? Pentru ca simt acel sentiment euforic, pentru ca imi fac vise dulci si calduroase, pentru ca imi doresc sa fiu fericita. Pentru ca plang, pentru ca rad, pentru ca respir, pentru ca ma bucur, pentru ca sufar, pentru ca ma incrunt, pentru ca.. pentru ca.. traiesc! Da... pentru ca traiesc! Dar ce sa faci? Nu poti sa-ti schimbi soarta: nefericirea. Nu poti! Si nu vei putea niciodata.. Nu o sa te ajute cu nimic lacrimile varsate in nestire, nu o sa-ti schimbe situatia, nu o sa te faca mai fericit, ba din contra: o sa te afunde mai mult in tristete, dezamagire si indignare, in aceste sentimente oribile pe care nimeni, nimeni nu ar trebui sa le simta. Urasc ca nu pot sa fac nimic, că am mâinile legate cu nişte cătuşe de fier, că viitorul meu depinde de o singură persoană nesuferită. Urăsc că oriunde m-aş duce nu aş scăpa de el, că nu pot să răsuflu uşurată, să țin pieptul înainte, să privesc în sus, să merg drept, tot înainte. Îmi urăsc situația, viața şi durerea. Dar cui îi pasă? Cui îi pasă de durerile mele, de suferințele mele, de necazurile mele.. de viața mea, de faptul că respir, că trăiesc, că plâng? Cui? Aa.. da.. lui Leo, Leo.. pe care-l voi pierde în curând din cauza lui Louis. Păcat.. mare păcat..
*
Mă trezesc nepasatoare, vad cadourile, vad beculetele multicolore, vad reflexia betelei sclipitoare care luceste de la lumina diminetii de iarna. Cand eram copil eram in extaz, ma trezeam ca arsa ca sa vad ce mi-a adus idolul vietii mele copilandre, dar acum nici macar nu-mi mai pasa. Stiu.. m-am schimbat mult, dar asa se intampla cand cresti, nu mai sunt un copils nestiutor, banal si.. fericit, da.. nu mai simt de mult fericirea, acel sentiment indepartat. Stiu ce m-asteapta si nu ma incanta, nu ma lasa sa zambesc, nu ma face nici macar sa.. sa ma simt om, sa ma bucur de tineretea mea, sa ma bucur de clipele frumoase, de serile in care vorbesc ore in sir cu Leo, sa simt cea mai mica urma de fericire.. fericirea de odinioara.
*
- Care sunt cadourile mele? intreaba Linda zambind cu gura pana la urechi. Ce as vrea si eu sa fiu asa..
- Asta e de la mine! spun eu intinzandu-i setul acela nenorocit pe care in final mi l-a cumparat Leo.
-Vai.. spune ea mai mult pentru sine, rupând folia decorativa, nemai putând de nerăbdare.
- Îți place? o întreb eu aşteptând un răspuns favorabil.
- Dacă imi place? O adooor!!
- Ma bucur,spun eu cu jumatate de gură, lăsându-mi tristețea la vedere.
- Ce-ai pățit? ma întreabă Leo.
- E supărată că nu şi-a primit cadourile, mi-o ia înainte mama.
- Ohh.. nu! spun eu zâmbind fals.
- Atunci? intreaba Howard.
- Eh.. n-am nimic.. spun eu încercând să închei subiectul.
- Dacă zici tu..
Dupa cateva minute bune..
-Acum urmeazi tu, Ally! exclama mama, trezindu-ma din transa plictiselii mele.
- Aha.. spun eu pentru mine.
Mama imi înmânează o cutie de dimensiune medie, cam inalta, foarte atragatoare. O deschid lent, fara prea mare interes, doar cu o urma de curiozitate. Incerc pe cat posibil sa le arat celor din jur sa ma simt bine, ca sunt fericita, nu vreau sa le stric si lor Craciunul.
Dupa cum spuneam.. deschid cutiuta si vad ca inauntru este acel parfum pe care mi-l doream atat de mult. Este lunguiet, cu o sticluta rotunda, cu o forma unduita, prinsa cu o funda rosie la mijloc pentru a se observa faptul ca este un cadou. Imi place foarte muuult!
Ii multumesc mamei, apoi primesc o alta cutiuta cafenie cu ceva blanita moale pe ea de la Linda. O deschid nerabdatoare si observ ca inauntru se afla un pandantiv de argint pur, cu o inimioara. Am deschis usor aceea inimioara si am vazut pe partea stanga o poza de-a lui Leo, iar pe parte dreapta una cu mine. Ce dragut!!
O imbratisez calduros pe Linda si ii multumesc din imnima pentru cadoul acesta splendid. Howard imi inmaneaza alta cutiuta extrem de mica, probabil avea 5 centimetri. O deschid nedumerita.. adica ce se poate afla intr-o astfel de cutiuta, dar ce sa vezi?! Nu mi-a fost mica mirarea cand am observat niste chei de masina stand pe pernutele cutiutei fermecate. O masina!
- Sa o conduci sanatoasa!
- Nici nu stii cat iti multumesc, Howard! spun eu luandu-l in brate.
- Ehh.. a fost o nimica toata, spune el zambind.
- Dar cum arata masina? intreb eu.
- Uite o poza cu ea! spune Linda intinzandu-mi o fotografie cu o masina. E un Jeep alb. Doar ca.. eu am 15-16 ani.. nu pot sa conduc decat cand implinesc 16.. Ehh.. asta e..
Ii multumesc si lui Howard pentru cadou, apoi primesc si ultima cutiuta maricica, de cam 20 de centimetri de la Leo. O deschid si pe aceasta si.. Vai! Nu pot sa cred! Este un pisoias negru cu o pata alba pe gatisorul lui fragil si cu ochisorii verzi-albastrui. Il iubesc!
- Iti place? ma intreaba Leo
- Il iubeeesc! Multumesc..
- Si mai am o surpriza, daca vrei sa ne ducem astazi la patinuar.
- Cum vrei!
- Atunci, hai! Pregatiti-va, porumbeilor! spune Linda ridicandu-se de pe covorasul de langa brad.
*
M
-am imbracat intr-o pereche de colanti blanosi albi, un puluovar cu imprimeu de zebra, niste cizme negre si mi-am lasat parul liber.
Merg singura cu Leo, cu masina. El este concentrat la drum, iar eu stau cu fruntea lipita de geam, uitandu-ma in gol.
*
Am ajuns! Patinuarul este.. frumos.. adica nu e ceva deosebit. Ahh.. nimic nu mai este frumos in ultimul timp..
Leo ma ia de mana si patinam impreuna. El se da in spectacol si face niste piruiete nu prea reusite, dar ehh.. asta e. Sare intr-un picior, se rostogoleste si la un moment dat incearca sa faca un triplu salt in aer. Vaai! Ce frumos! Dar..
- Leooo!! Leooo! Ajutoor! strig eu disperata vazand ca el s-a prabusit la pamant, inconstient. Il ridica in picioare si vad ca toata gheata era r-rosie de s-sangele lui care se scurgea din coapsa lui.
Vine in sfarsit un domn care ma ajuta sa il ridic si sa sun la ambulanta. Dupa cateva minute bunicele de asteptat disperata ambulanta aia nenorocita, in sfarsit a ajuns!
Ma pun si eu langa Leo, care statea pe o targa, urmand sa ne ducem la spital. Am mers in acest loc de cam prea multe ori in ultimul timp, dar.. asta e!
Leo este repartizat la etajul al doilea, salonul numarul 57.
Stau pe un scaun, il privesc si plang. Daca nu se mai trezeste? Daca ma va lasa singura? Daca pleaca de langa mine? Daca va disparea? Daca nu va mai fi langa mine? Daca nu o sa-mi mai stearga lacrimile cand plang?
Daca nu o sa ma mai trezeasta printr-un sarut calduros dimineata? Daca nu ma va mai imbratisa cand ma simt singura? Daca.. daca..
**
Asa au trecut zile intregi, Ally statea pe scaun, plangea si astepta o minune, astepta ca doctorul sa-i spuna ca Leo e bine, ca o sa se trezeasca, dar nu se intampla asta, dar ea tot spera.. si spera..
- Ally, haide, nu te mai chinui singura asa! incerca Amber sa o linisteasca, dar nu ajuta la nimic, Ally nu putea sa se desparta de Leo, sa-l lase singur.
- Nuu! Lasa-ma! Nu! zbiera ea ca arsa. Pur si simplu nu voia sa se indeparteze de el, sa il lase prada singuratatii, ceea ce o ingrijora si mai mult pe Amber.
**
Stiu, ma distrug singura, mi-o fac cu mana mea, dar.. pur si simplu nu pot! Nu pot, nu-mi sta in putere sa ma dezlipesc de el, are nevoie de mine, de energia si speranta mea, iar eu am nevoie de el, de imbratisarile si sarutarile lui, de "Totul o sa fie bine, iti promit" sau "Nu te mai necaji, eu sunt aici!". Am nevoie sa stiu ca e langa mine, ca ma sustine, ca e acolo si ca pot sa ma bazez pe el. Am nevoie sa stiu ca am acel umar pe care sa plang.
Mi se face frig, sigur.. il am pe Mâțişor cu mine, cadolu de la Leo, dar cred ca trebuie sa-mi iau o ciocolata calda. Ies din salonul lui Leo si merg usor pe coridor. Vad o usa intre-deschisa si nu pot sa nu ma uit prin ea. Nu mica mi-e mirarea cand il vad pe L-Louis stand in pat, uitandu-se la ecranul telefonului sau. Sigur.. probabil vorbeste cu vreo iubita de-a lui pe care o s-o paraseasca cand iese din spital. Fac un pas mai departe atat incat sa vad ca in ecran era o.. poza cu mine..
--------------------------------------------
Heei! Cred ca e cel mai lung capitol pe care l-am scris, dar tot nu sunt prea multumita, as vrea sa fac unul de 2000+ , dar nu prea am rabdarea necesara.. ehh, asta e!
P.S: La media aveti poza cu Mâțişor!