NEVOLNICIE : Stare a celui nevolnic; lipsă de putere fizică, de forță, de energie; slăbiciune, neputință; incapacitate.
Aerul rece care mi-a învălui toate simțurile odată ce Harry s-a îndepărtat de balconul ferestrei era sufocant. Acele secunde de așteptare în care urma să văd dacă scăpam erau terifiante. Înălțimea era mare dar aveam încredere în Harry și odată ce corpul meu s-a dezlipit de al său, mă așteptam să nu mai am vreo scăpare. Dar apoi, am simțit cum greutatea mea se lăsa pe o suprafață elastică, ochii mei deschizându-se automat pentru a vedea perdeaua folosită pe post de acoperiș pe care am aterizat. Nici măcar nu am văzut-o atunci când Harry a deschis geamul și mi-a spus că trebuie să sărim. Eram mult prea speriată ca să-mi dau seama de ce era în jurul meu, iar acum datorită acestei simple fâșii de material, eram în viață. Mi-am întors capul, ochii mei cercetând după persoana care mi-a salvat viața a doua oară în ultimele câteva săptămâni. Ochii săi erau deja pironiți pe mine, așteptând probabil vreo reacție din partea mea, reacție care din păcate nu a venit.
Observând starea mea de inerție, Harry s-a împins de pe suprafața elastică, întinzându-și mâna pentru a mă ajuta și pe mine. Fără să realizez, mâna mea a cuprins-o pe a sa iar forța cu care m-a tras, m-a făcut să mă împiedic odată ajunsă cu picioarele pe pământ. Brațele sale s-au înconjurat în jurul taliei mele, împiedicând cădere iminentă, ochii săi cercetându-mi întreaga față pentru o urmă de reacție.
-Ești bine? întreabă usor, eu neavând încredere în vocea mea, singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să dau din cap și să îmi mut privirea. Mi-am ridicat capul, observând locul din care am sărit acum câteva secunde, făcându-mi-se deja rău doar gândindu-mă la ce am făcut.
-Nu avem timp de pierdut, Toni, murmură Harry, atrăgându-mi din nou atenția, eu încuviințând, lăsându-l să meargă în față, destinația noastra fiind necunoscută mie.
Știam că trebuia să plecăm din Salvador, știam că trebuia să plecăm cât mai repede din acest loc pentru că sunt ferm convinsă că persoanele care au dat buzna la petrecere au fost furioase când au observat că nu eram acolo și sigur mă caută. Nu are rost să îmi împui capul cu ideei stupide, eram conștientă că pe mine mă căutau. Iar faptul că planul lor nu a mers și nu m-au prins, sigur i-a înfuriat și mai tare. Nu știu cine sunt, iar Harry nu vrea să-mi spună nimic. Nu sunt sigură că știe cine sunt acele persoane dar presupun că sunt niște vechi inamici de-ai tatei; o altă concluzie nu am. Cine m-ar căuta pe mine, dacă nu persoane dușmănoase care încearcă să se răzbune pe tata prin intermediul meu?
Lucrul înspăimântător este felul în care aceste persoane au acționat, atât de spontan și radical. În inima unei petreceri, într-o casă mai protejată decât Casa Albă, și totuși acest lucru nu i-a împiedicat. Mă infioară gândul să aflu de ce sunt în stare cu adevărat aceste persoane și până la ce extreme sunt dispuși să meargă pentru a obține ce doresc. Am continuat să-l urmez, ținându-mi capul în pământ cât de mult puteam, încercând să evit persoanele care îmi aruncau priviri stranii văzând o fată îmbrăcată atât de elegant alergând de nebună pe străzi. Corpul meu aproape că s-a ciocnit de spatele lui Harry, nerealizând că acesta s-a oprit. Mi-am ridicat privirea, observându-l pe Harry privindu-mă atent, sprâncenele mereu încruntate lăsându-i o alură înfricosătoare în lumina slabă a felinarului de pe stradă, ochii mei mutându-se pe clădirea impunătoare din fața mea.
-Nu pune întrebări. Nu avem timp de așa ceva, spune el dur, vocea sa nelăsând nicio urmă de compasiune sau îngrijorare. A revenit la felul său arogant și rece, dar pe cine păcălesc? Mereu a fost așa, iar eu nu pot să continui să cred că o simplă conversație deschisă între noi ar putea cumva schimba felul în care s-a obișnuit să se comporte.
Am înghițit în sec, simțindu-i degetele lungi acoperite de inelele reci cuprinzându-mi brațul dezgolit, trăgându-mă spre corpul său cald, deschizând ușa larg și făcând loc ambelor noastre corpuri prin crăpătura dintre usă și perete. Încăperea întunecată în care am intrat nu îmi oferea prea multe posibilități de a deduce locul în care ne aflăm dar știam că este o ascunzătoare în care ar trebui să fim în siguranță până trecea pericolul.
L-am lăsat pe Harry să mă tragă, neștiind oricum unde mă aflam, observând că el era familiarizat cu acest loc, ochii mei reușind să distingă doar o masă extrem de prăfuită și hârtii aruncate peste tot. Am urcat treptele din lemn mult prea șubrede până am ajuns într-o altă încăpere, de data aceasta una mai curată, praful părând șters din acest loc. Harry mi-a dat drumul brațului, înaintând spre un dulap maroniu, deschizându-l și scoțându-și din sacou cuțitul , urmând ca apoi să traseze perimetrul întregului dulap, căutând ceva anume. Odată ce am văzut porțiunea de jos deschizându-se imediat ce Harry și-a presat degetele de lemn, un laptop acompaniat de cel puțin treizeci de cartușe de gloanțe și cinci pistoale de mână au fost scoase de Harry din spațiul îngust, acesta neirosind niciun minut, luând laptopul și așezându-l pe masă, deschizându-l.
-Pistoalele Antonia, pune-le pe masă, murmură, sprâncenele sale încruntându-se privind laptopul ponosit.
Am așezat toate dispozitivele pe masă lângă el, aruncând cartușele pe canapeaua murdară din cameră, Harry aruncându-mi o privire urâtă în urma gestului meu, concentrându-se apoi pe ecranul slab luminat.
-Ce faci totuși? întreb eu, oftând după mai bine de zece minute de liniște apăsătoare, tălpile începând să mă doară din cauza statului în picioare atât de mult timp. Plus că am și alergat, iar rochia aceasta nu era deloc confortabilă.
-Am spus fără întrebări, repetă el cuvintele spuse înainte să intrăm în acest spațiu prăfuit.
-Dar n-
-Taci. Am spus taci, mă întrerupe el, ochii săi privindu-mă furios, pumnii săi încleștându-se, simțindu-i nervii care puteau fi observați pe întreaga sa față odată cu insistența mea.
Am oftat, dându-mi ochii peste cap, corpul meu mergând încet spre canapeaua îngrozitoare dar în ciuda faptului că nu eram în totalitate sigură cât urma să stăm aici, aveam nevoie să stau puțin jos chiar dacă asta însemna să stau într-un loc de-a dreptul îngrozitor.
-Nu te face prea confortabilă, plecăm imediat, murmură Harry odată ce corpul meu a făcut contact cu salteaua împuțită. Mi-am întors privirea spre el, acesta încă fiind concentrat pe ecran, inițial crezând că mi-am imaginat cuvintele rostite de el.
-Harry, dar ce vom face? Nu ar trebui să-l sun pe tata ? Ba da, cred că ar fi ideal să vorbesc cu e-
-Nu! Sub nicio formă. Nu îl suna Antonia sau vei avea probleme cu mine. Realizezi că acum orice formă de comunicare cu cei din exterior este periculoasă pentru noi. Trebuie să plecăm din Brazilia. Când vom fi în siguranță la adăpost departe de acest loc, atunci vei avea permisiunea să-l suni, mă întrerupe el din nou, tonul dur, alarmant al vocii sale făcându-mă și mai confuză decât eram până acum.
-Dar Harry, e tata, cum să nu îl-
-Ai încredere în mine. Răspunsul meu este nu. Fără alte discuții, spune el, aruncându-mi încă o privire urâtă, tastând niște date pe laptop, închizându-l apoi și ridicându-se de la măsuță.
-Haide. Stella ne așteaptă, spune el sec, luându-și sacoul de pe scaun și punându-și-l pe umeri, trecându-și mâna prin părul răvășit.
-Stella? Stella e aici? întreb eu, ridicându-mă instant de pe canapea, vocea mea mult prea entuziasmată ieșind la suprafață. Știam eu că o voi mai întâlni și abia așteptam. Poate de data aceasta, va putea să petreacă mai mult timp cu noi, Stella este extraordinară, iar mai mereu mă face să râd și să uit de probleme. Mă bucur extrem de mult că am reușit să o cunosc, în ciuda faptului că la început părea extrem de intimidantă, nu ca Harry, dar destul.
-Nu este momentul să fii entuziasmată, crede-mă, murmură el, deschizând ușa și așteptând să-l urmez. Am luat o gură de aer, înghițindu-mi nodul din gât, încă nefiind capabilă să țin pasul cu atitudinea sa monotonă și sobră.
Am părăsit clădirea, observând o mașină închisă la culoare așteptându-ne chiar în fața clădirii ponosite. Harry a înaintat, ajustându-și arma din spatele pantalonului, aruncând o privire rapidă în stânga și în dreapta, deschizând portiera din spate, făcându-mi semn să urc. Fără alte proteste, am pășit în mașină cât de repede puteam, Harry închizând puternic ușa și alăturându-se apoi în față.
-Antonia, mă bucur că ne revedem.
Mi-am ridicat privirea, zâmbindu-i fetei bizare care zâmbea la rândul ei, adoptând o poziție relaxată la volan.
-Nu este momentul de bârfe. Condu, Stella, mârâie Harry, aruncându-i fetei o privire urâtă, aceasta dându-și ochii peste cap, privindu-mă în oglinda retrovizorie, făcându-mi cu ochiul discret.
Harry poate fi așa o pacoste uneori încât nu știu cum am reușit să îl suport atât de mult timp. Săptamâna aceasta în care nu l-am văzut, am crezut că îi duc lipsa, dar acum încep să-mi regret gândurile, Harry fiind mult prea insuportabil în puținele ore petrecute cu el. Mi-am mutat privirea, preferând să privesc geamul fumuriu al mașinii, roțiile scoțând sunete puternice din cauza felului în care făceau contact cu șoseaua. Plus, Stella conduce mai rău ca Harry, chiar dacă nu știu dacă acest lucru ar fi posibil, dar merge extrem de repede în acest moment; cu toate că acesta poate fi rezultatul grabei lui Harry.
Tot ce se putea auzi în mașină era sunetul motorului și radioul care se auzea ca o șoaptă, atenția lui Harry, ca și a mea de altfel, fiind ațintită asupra clădirilor pe lângă care treceam. Din când în când mai privea în spate, asigurându-se probabil că nu suntem urmăriți, dar în rest tăcerea era singurul lucru care ne înconjura. După alte zeci de minute de liniște supărătoare, mașina a ajuns la destinație, Stella întorcându-se brusc spre Harry, atenția mea fiind acum pe cei doi, neobservând locul în care ne aflam.
-Decolarea este în zece minute, ai grijă să nu fi descoperit. Știi bine că sunt multe în joc, rostește Stella, privindu-l într-un mod extrem de ciudat, expresia dură și rece a fetei fiind prezentă și pe chipul lui Harry.
-Nu am nevoie de dădăceală, Stella. Crezi că nu știu ce este în joc? ,mârâie el, evident extrem de deranjat de comentariul Stellei. Ca răspuns, Stella și-a strâns dinții, observând cât de tensionată era și ea în urma acestei conversații. Ochii ei s-au mutat, acum fiind axați pe mine, modul în care mă privea fiind unul de-a dreptul îngrijorător. Nu am mai văzut-o niciodată atât de nervoasă și tensionată, parcă era altă persoană. Și-a întors privirea înapoi la Harry, observând că și acesta i-a urmat exemplul privindu-mă încruntat, apoi întorcându-se spre Stella.
-Joci un joc periculos, Styles. Ai grijă să nu te arzi și să o distrugi și pe ea în proces, spune Stella, mult mai calmă ca înainte, aruncându-ne amândurora o privire rapidă, apoi întorcându-se cu fața la parbriz.
-Antonia. Să mergem ! Acum.
Vocea lui Harry, în continuare dură și autoritară, m-a făcut să-mi întorc privirea de la corpul tensionat al Stellei, fiind ușor confuză de cuvintele fetei, Harry fiind rapid, vorbindu-mi cu atât de multă autoritate și nervi încât preferam să nu îl enervez și mai tare.
-Ne mai vedem, Stella, șoptesc eu către fata, aceasta aruncându-mi un zâmbet forțat, făcându-mi cu ochiul și așteptând să cobor din mașină.
Odată ajunsă cu picioarele pe pământ Harry a fost rapid să mă tragă de braț și să înainteze cu mine aproape de corpul său. Ochii mei au trecut peste locul în care ne aflam, câmpia pustie nelăsându-mi prea multe opțiuni de a-mi da seama ce Doamne se întâmplă aici, dar odată ce am văzut avionul de culoare gri, mai mult ca sigur unul privat, mi-am dat seama că urma să plecăm din nou; cel mai probabil din Brazilia, poate chiar din continent. Odată ajunși în fața avionului, un bărbat de statură medie, echipat ne-a întâmpinat, aruncându-i o privire rapidă lui Harry, aprobându-l dintr-o mișcare simplă a capului, dându-se la o parte pentru a ne putea urca în avion. Mi-am întors privirea exact atunci când cauciucurile mașinii conduse de Stella s-au auzit strident, aceasta întorcând vehiculul și dispărând în noapte. Am oftat, ochii mei privindu-l rapid pe Harry, acesta fiind concentrat pe un punct fix din câmp, neobservându-mi holbatul.
-Câcat, urcă repede Antonia! Acum! țipă el dintr-o dată, focuri de armă auzindu-se brusc în apropiere, picioarele mele reacționând rapid, ridicându-mi rochia și intrând în avion. M-am întors pentru a-l observa pe Harry încă în locul în care l-am lăsat, privind încruntat, în timp ce apăsa trăgaciul pistolului, bărbatul care ne-a întâmpinat fiind acum la bordul vehiculului aerian, panica citindu-i-se pe chip.
M-am lăsat în jos, încercând să mă adăpostesc de orice pericol, mergând în genunchi până am ajuns în dreptul ușii, strigând cu toată puterea rămasă.
-Harry!
Mă simțeam neputincioasă neavând nicio armă cu care să mă apăr, plus neglijența de care dădea dovadă Harry în acest moment, prin faptul că nu s-a mișcat deloc, fiind mult prea concentrat să se ferească și să apese pe trăgaci, știam că era nevoie de cineva să-i amintească că nu este momentul să tragem ca la poligon. Trebuia să plecăm de aici, cât mai repede, iar după felul în care avionul s-a pornit, era evident că și pilotul era de aceeiași părere, începând să pregătească monitorul pentru decolare.
Am răsuflat ușurată odată ce i-am văzut corpul tresărind ușor, făcându-și apariția , urmând să încuie ușa, alergând spre pilot și țipând la el să se grăbească. Eu în schimb am continuat să rămân lipită de cabină, inima mea bubuind mai tare decât era posibil în acest moment. Picioarele îmi erau trase la piept, respirația mea neregulată auzindu-se frenetic, chiar și cu zgomotul făcut de avionul ce tocmai se ridica de la sol. Nimeni nu mi-a ordonat să îmi pun centura de siguranță, așa că atunci când am crezut că ne-am îndreptat, m-am ridicat de pe jos, mergând încet spre un scaun din apropiere. Fiind un avion privat, scaunele nu erau atât de înghesuite pentru simplul fapt că nu era multe, acestea semănând mai mult cu niște canapele mici decât cu scaune de avion. L-am observat pe Harry așezat pe unul dintre scaunele de la fereastră, privind pe geam, corpul meu îndreptându-se rapid spre el.
-Ce ai făcut acolo Harry a fost extrem de periculos, murmur eu, așezându-mă pe scaunul din fața sa, așteptând un fel de reacție , dezamăgirea fiindu-mi mare atunci când tot ce am primit a fost o privire ursuză, urmată de un pufăit enervat.
Am așteptat să înceapă o conversație, orice dar ținând cont că nu era genul care să comunice, știam că dacă aș lăsa după el, aș îmbătrâni așteptând câteva cuvinte de la el. Aveam atât de multe întrebări, vroiam să știu la ce se referea Stella și vroiam să știu ce Doamne se petrece aici. Cine sunt acele persoane? Ce vor de la mine? De la noi? Dar am decis să încep cu o întrebare simplă, la care trebuia să îi știu răspunsul în cel mai scurt timp.
-Unde mergem, Harry? spun ușor, înghițind în sec, privindu-i maxilarul întors spre geam. Nu m-a băgat în seamă, continuând să mă ignore, eu devenind și mai frustrată în urma acțiunilor sale, sau lipsa lor.
Chiar atunci când credeam că poate se deschide în fața mea și că ajungem undeva, se asigură să întețească acel perete, împiedicându-mă să ajuns lânga el. Am continuat să-l privesc, încă sperând la un răspuns, dar minutele au continuat să treacă, iar noi nu ajungeam nicăieri. Cu toate acestea, nu îmi puteam lua ochii de la el, de la felul în care mandibula i se contracta iar sprâncenele i se încruntau odată ce mintea sa mergea în altă parte, gândurile sale răscolindu-i mintea și putând fi observate pe chipul său.
-Holbatul este considerat o obsesie, spune el, rupând tăcerea dar cu toate acestea, continuă să privească pe geam, norii trecând pe lângă el, creând o priveliște superbă.
Mi-am curățat gâtul, dar cu toate acestea nu mi-am mutat privirea, cuvintele părăsindu-mi buzele înainte să îmi pot da seama.
-Nu mă holbez. Observ de la distanță, murmur eu.
-Serios? continuă el, ridicându-și sprâncenele, acum întorcându-și privirea spre mine.
Am încuviințat, susținându-i privirea apăsătoare până în punctul în care totul a devenit mult prea tensionat, fiind nevoită să-mi mut privirea în ciuda faptului că îi simțeam în continuare ochii ațintiți pe mine. Mi-am mușcat buzele, preferând să privesc la rândul meu peisajul care se desfășura în fața ochilor mei, corpul lui Harry ridicându-se brusc, făcându-mă să tresar, cu toate acestea preferând să nu îi acord nicio atenție.
L-am auzit îndepărtându-se, cu coada ochiului văzându-i corpul masiv îndepărtându-se de mine în spatele unei uși, cel mai probabil baia. Am continuat să studiez cabina în care ne aflam, culoarea bej a tuturor lucrurilor care mă înconjurau fiind ușor alarmantă. Nu era o culoare pe placul meu, de acest lucru eram sigură.
-Acestea sunt pentru tine. Schimbă-te de rochia aia și pregătește-te pentru douăzeci de ore teribile în această cutie de metal, vocea lui Harry m-a făcut să tresar din nou, mutându-mi privirea pe el. Nici măcar nu am observat când a apărut, atât de îngândurată eram.
-Douăzeci de ore? Dar unde Doamne mergem? În Pacific? întreb eu neîncrezătoare, gândul că va trebui să petrec atât de mult timp într-un spațiu atât de îngust făcându-mă să mă cutremur.
-Nu chiar. Mergem în Auckland care este teoretic în Pacific, deci ai dreptate pe jumătate, îmi explică el, eu fiind și mai confuză din cauza noilor informații. Auckland? Nu am mai auzit în viața mea de acest loc, unde Doamne vrea Harry să ajungem? În junglă?
- E în Noua Zeelandă, măcar acolo nu va știi nimeni cine suntem, continuă el, lămurindu-mă.
-Și ce voi face timp de douăzeci de ore aici ? vociferez eu, nepăsându-mi că am rostit cu voce tare ce gândeam. Dacă nu au reușit să mă rănească acei oameni care ne urmăreau, sunt sigură că o voi face eu în aceste douăzeci de ore.
-Sunt sigur că vei găsi tu ceva care să te țină ocupată, murmură Harry, așezându-se înapoi pe scaunul său, lăsându-l în spate și închizându-și ochii. Oh. Cred că vor fi douăzeci de ore extrem de lungi.