SPRIJIN : Ajutor, asistență, ocrotire.
Probabil că m-am gândit la ce era mai rau, scenarii urâte făcând ravagii în mintea mea, dar surprinzător, nu a fost așa. În momentul în care corpul meu a făcut contact cu un pat cald și confortabil, oasele mele simțindu-se atât de bine pe ceva mai moale decât scaunul mașinii lui Harry, totul a fost spre mai bine.
Harry a avut grijă de mine, mi-a dat medicamente, mi-a adus un ceai și a stat lângă mine până în momentul în care am adormit. Nu am știut niciodată, nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi atât de grijuliu, mai ales că inițial a fost atât de pornit pe ideea de a ajunge cât mai repede cu putință în Salvador. Știam că ceva s-a schimbat în el, chiar dacă nu vroiam să recunosc. Ceva e diferit, chiar dacă continuă să trateze totul cu atât de multă indiferență, nu sunt sigură că are aceleași gânduri față de acum câteva zile. Nu în ultimul timp.
Un sunet asurzitor m-a trezit în mijlocul nopții, făcându-mă să tresar din pat, ochii mei ajustându-se cu greu întunericului care inunda camera de hotel. Mi-am mutat ochii repede, într-un mod alert, așteptând să fiu înconjurată de umbre îngrozitoare care îmi vroiau moartea, dar nu. Nu era nimic neobișnuit, camera era întunecată dar nu puteam zări nimic ce nu ar trebui să fie acolo. Un alt sunet m-a făcut să-mi mut privire spre locul de lângă mine, corpul lui Harry înfășurat în cearșaful alb tremurând în lumina slabă a lunii. Nu întelegeam ce se întâmplă, nu la acelmoment. M-am panicat, iar când un raget chinuit s-a desprins dintre buzele sale crăpate, ochii mei s-au mărit, pulsul accelerându-mi-se, mintea mea încercând să vină cu soluții legate de evenimentele care se desfășurau în fața mea.
Degetele mele tremurânde i-au cuprins umerii, mișcându-i încet, neștiind dacă acesta era lucrul indicat într-o astfel de situație. Nu mi s-a mai întâmplat așa. Louis nu avea niciodată coșmaruri, cel puțin nu în preajma mea, iar eu rareori aveam vise atât de urâte încât era nevoie să fiu trezită. Când eram mică mi se mai întâmpla, dar nu țin minte cum mă calma tata, nici măcar cum mă trezea.
Știam că în momentul în care cineva are un coșmar, nu este chiar indicat să fie trezit, din simplul fapt că ar putea să se sperie și mai tare, iar atunci când s-ar trezi ar putea face o criză urâtă din cauza șocului. Din acest motiv, acțiunile mele erau sfioase, îngrijorate, dar atunci când corpul lui Harry a încetat să se zvârcolească lânga mine, degetele mele i-au strâns mai tare umărul, scuturându-l ferm.
Ochii lui Harry s-au deschis instant, orbitele sale întunecate părând zbuciumate în momentul în care m-au văzut pe mine. Pentru o clipă am putut zări frica în ochii săi, aceasta fiind înlocuită imediat cu expresia sa rece, mult prea obișnuită.
-Ești bine? întreb ușor, curățându-mi gâtul după ce am rostit cuvintele, ochii mei aruncând o privire rapidă spre întreaga sa față, asigurându-ma că nu a pățit nimic. Fizic era bine, puțin neliniștit, dar în rest era bine. Sau cel puțin așa credeam eu.
-Da, șoptește el ușor, ochii săi rămânând fixați pe mine câteva secunde bune după ce dintre buzele sale i-a părăsit acel cuvânt simplu.
Nu părea bine. Eram îngrijorată, chiar dacă mai tot timpul imi doresc să îl fac să dispară din viața mea, acum îmi era frică pentru el. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Dacă ai un coșmar, înseamnă că ceva traumatic ți s-a întâmplat, ceva ce a declanșat visele urâte.
-Vrei să vorbești despre asta? întreb eu, încercând să-mi maschez curiozitatea cu o expresie rece. Mai mult ca sigur nu dorea, dar eu voiam acest lucru. Eu eram cea care dorea să afle motivul pentru care a visat urât, vroiam să știu ce evenimente s-au întâmplat în trecutul lui de acum, el fiind așa cum este, nu reușește să le estompeze. Poate că orice i s-ar fi întâmplat, a dus la transformarea sa în persoana rece care este el astăzi. Sau poate este cu totul altceva, iar eu nu aveam de unde să știu.
-Nu chiar, șoptește el, ochii săi mutându-se pe perna care încă avea forma capului meu de la cum am adormit.
Am înghițit în sec, dând din cap, categoric așteptându-mă la acest răspuns din partea sa, în ciuda faptului că o parte din mine spera să spună altceva.
-Am o presimțire că tu ai vrea să știi.
Capul meu s-a ridicat instant la auzul vocii sale groase, cuvintele rotindu-se de pe buzele sale ca mierea, în ciuda faptului că nu era un comentariu grosolan, era pur și simplu o constatare a curiozității mele.
-Nu contează ce vreau eu. Dacă tu nu te simți confortabil să vorbești despre asta, atunci eu nu am ce face. Vreau să te ajut, dar nu știu cum, îi spun eu sinceră, privindu-l în ochii, o sclipire apărând brusc în smaradele sale.
-Nimeni nu mi-a mai vorbit așa vreodată, spune acesta, cuvintele părând străine pe buzele sale, ochii săi arătându-i neliniștea din suflet. Era șocat, iar eu nu îl mai văzusem așa vreodată.
-Așa cum? întreb eu , întorcându-mi capul într-o parte, ochii mei cercetându-i pe ai săi, sperând să mai descopăr ceva din el, măcar acum. Poate că este greșit că profit de el, că incerc să-l fac să se deschidă în ciuda faptului că nu își dorește acest lucru, dar nu cred că este de condamnat că vreau să îl ajut.
-Cu atât de multă...grijă. Neliniștitor, aproape îngrijorat.
-Ce vrei să spui Harry? Sunt îngrijorată, poate că nu ne înțelegem noi prea bine, dar nu îți vreau răul iar dacă pot să te ajut, voi incerca.
Și dacă nu mă vei lăsa. Voiam atât de mult să-i fi spus ultima parte, dar umblam deja pe cărbuni încinși cu îndrăzneala mea și am ajuns prea departe pentru a da înapoi. Orice detaliu conta și nu puteam risca să stric tot ce am încercat să clădesc până în momentul respectiv. Era prea important.
-Nimănui nu i-a păsat de mine până acum, Antonia. Nu știu cum să reacționez, șoptește el, ochii săi odată reci și nemiloși, fiind acum umbriți de o urmă de durere, o durere care a fost până acum bine ascunsă de el, o durere care eu nu am putut să o observ.
Cred că acel coșmar l-a făcut într-adevăr să clacheze, dacă așa ceva era posibil. Nu mă așteptam deloc la o astfel de reacție iar acest lucru mă făcea și mai curioasă. De ce un simplu coșmar l-a făcut să se comporte așa? Să reacționeze în acest fel?
-Nu știu ce ar trebui să spun, Harry, murmur eu, degetele mele jucându-se între ele, ochii mei ațintindu-se pe mișcarile necontrolate ale degetelor mele și nu pe el. Nu îl puteam privi pentru că nu știam ce ar trebui să văd.
Următoarele secunde, cu toate că așteptam un răspuns sau măcar o reacție din partea sa, am fost surprinsă când nu a mai menționat nimic. A preferat să rămână tăcut, evident obosit de tot ce se întâmpla cu noi în acest moment. Știam asta pentru că și eu simțeam la fel.
-Cred că ar trebui să dormim. Suntem amândoi obosiți Harry, iar mâine avem o zi lungă înainte, îi spun eu, ridicându-mi privirea, ochii lui Harry ațintindu-se pe ai mei, privindu-ma distant. Știam că e pierdut în gândurile sale și era de înțeles, mai ales după această intervenție a mea. Sunt sigură că nu se simte excelent, iar dacă stau să mă gândesc mai bine, nici eu nu mă simt extraordinar, în ciuda faptului că mi-au fost administrate antibioticele.
-Ai dreptate, aprobă el, ochii săi privind fugar ceasul de pe noptieră, corpul său lăsându-se apoi pe pat, un oftat puternic părăsindu-i gura.
L-am urmat, așezându-mă înapoi în pat, asigurându-mă că nu îl atingeam în vreun fel, mai ales acum după ce i s-a întâmplat. Încă e ciudat că trebuie să împart un pat cu el, iar motivul îmi este în continuare necunoscut dar nu aveam ce să mai spun având în vedere situația. Probabil că și dacă l-aș întreba din nou, nu mi-ar răspunde. Nu poți cu Harry. Dacă el vrea să îți spună ceva, atunci o face, dar dacă nu vrea, pur și simplu evită subiectul. Am învățat asta pe pielea mea și știu mai bine când trebuie să tac.
-Antonia?
Am tresărit ușor, discrepanța dintre liniștea apăsătoare care învăluia camera și vocea groasă, extrem de răgușită a lui Harry făcând firele de pe brațele mele să se ridice.
-Da, Harry? întreb eu, încă fiind cu spatele la el, preferând să rămân așa știind prea bine că ceva nu este total în regulă cu el, cel puțin nu acum.
-Mulțumesc, șoptește ușor, inițial cuvintele sale părând străine, ca și cum mi-aș fi imaginat. De când îl cunosc nu mi-a mulțumit niciodată.
Am zâmbit știind prea bine că i-a fost extrem de greu să rostească acel cuvânt. Situația era extrem de dificilă, știam că mâine dimineață se va întoarce la a fi Harry cel morocănos și mereu nervos, dar acum, în aceste câteva minute, m-am simțit bine știind că l-am putut ajuta, cât de puțin.
-Cu plăcere, murmur eu ușor, sperând să nu fi adormit fără a-mi auzi răspunsul.