INVIZIBIL: Care nu se vede sau nu se poate vedea; (de) nevăzut; nevizibil.
-Îmi poți spune ce a fost cu scamatoria aceia, Antonia?
Nu îmi venea să cred că bărbatul autoritar din fața mea putea fi atât de crud. Învățasem că Harry Styles era lipsit de compasiune dar faptul că acum se afla în fața mea, întrebându-mă pe un ton furios de ce m-am oprit să ajut un suflet nevinovat mă face să cred că persoana cu care trebuia să îmi petrec timpul era mai diferită de mine decât credeam.
-Vorbești serios? întreb eu, vocea mea sunând extrem de spartă, știind că îi testam limitele. Aveam impresia că el se aștepta la o total altă persoană; nu o fată care să îi țină piept și să îi refuze comentariile grosolane.
-Ești în ape tulbure, nu mă mai testa, murmură acesta, strângându-și cu putere pumnii făcându-mă să-mi rotesc ochii și să îmi mușc limba.
Aveam atât de multe să îi spun, era imposibil să rezist. Harry era problematic, era un inadaptat, antisocial și extrem de crud. Faptul că trăia cu impresia că mă va putea controla era cea mai mare problemă, iar eu nu mai aveam de gând să îl las să continuie acest joc fără sfârșit.
-M-am săturat. Nu înțeleg care este problema ta. Controlul pe care îl ai asupra mea este inexistent dacă nu ai observat. Ești doar un tiran acum, îi spun eu, aerul intrându-mi în organism odată ce am terminat de vorbit.
-Nu cred că ești aici să îmi dai lecții de comportament. Nu te pot ține în siguranță dacă te comporți ca un copil răsfățat, continuă acesta, ochii săi închiși trimițând săgeți în direcția mea, aerul din cameră încălzindu-se odată cu răbufnirea noastră.
-Poate ar trebui să-și scoți capul din fund, Harry! Era un simplu copil, nu cred că m-ar fi putut răpi, îi spun eu, privindu-l cu o atitudine lipsită de condescendență.
Privindu-mă cu o duritate aparte, a luat o gură mare de aer, privire sa furioasă rămânând fixată în direcția mea, corpul său tensionat căpătând nuanțe fantomatice.
-Nu mă testa, sunt deja destul de nervos, murmură acesta, pufnind odată ce a observat intenția mea de a continua această ceartă.
-Chiar te rog, arată-mi ce poți, îi spun eu, fermă și lipsită de vreo emoție. Uram acest moment, această situație în care eram dar nu mai putea continua- el trebuia să fie oprit.
-Încetează! Încetează să mă mai provoci. Știi bine că nu va ieși nimic bun din asta , urlă el apropiindu-se extrem de mult de mine, degetul său arătător ridicat amenințător spre mine.
-Din momentul în care ne-am întâlnit te comporți îngrozitor cu mine. Nu mai pot continua așa, îi spun eu, furia curgându-mi prin vene în ciuda faptului că eram încolțită între corpul său masiv și ușă.
-Ți-am mai spus, nu sunt aici să-și fiu prieten. Protecția și prietenia sunt două lucruri complet diferite, înțelegi?
-Sunt un simplu om și cred că minimul de respect pe care ți-l cer nu este atât de mare. Vreau doar să nu mai fiu tratată ca un gunoi sau ca un copil care habar nu are pe ce lume trăiește.
-Trebuie să rămânem invizibili. Bagă-ți asta în minte, înțeles prințeso? mârâie el, ignorându-mi protestele. Apelativul sarcastic nu ajuta, făcându-mi nervii să se întețească și mai mult.
-Exagerezi. Nu am făcut nimic pentru a arăta contrariul. Nu cred că am vorbit cu cineva înafară de acel băiat, tu doar cauți motive să te cerți cu mine, îi spun eu, exasperarea citindu-mi-se în voce, chipul trădându-mi oboseala.
-Un băiat care știe cum arătăm, care ne-ar putea descrie cu exactitate, un simplu băiat care deține informații care ne-ar putea compromite, continuă acesta, observându-i pieptul ridicându-se și coborând cu putere.
-Nu știu cine te-a antrenat să fii așa un paranoic exuberant, îi urlu eu în față, făcându-i ochiul stâng să tremure, semn ca este pe punctul de a ceda.
-Răbdarea mi-a ajuns la limita, anunță el.
-Niciodată nu ai fost răbdător cu mine. Crezi că știi totul și ai impresia că poți face tot ce vrei. Hai să-ți spun ceva: viața e dură, Harry și nu poți merge să faci ce vrei. Nu poți să îmi dai ordine doar pentru că ''așa vrei tu'' , nu poți să ți-o tragi cu fiecare panaramă care își deschide picioarele pentru tine și categoric nu poți să continui să exagerezi cu orice ocazie. Înțeleg că trebuie să mă protejezi și sunt dispusă să te las să-ți faci treaba deoarece știu că nu ești prea încântat că te afli aici, dar trebuie să-mi acorzi și mie puțină libertate. Ca să știi și tu, am fost antrenată și pot să mă descurc și singură în situații de urgență , îi zic eu, cuvintele mele răsunând în liniștea camerei, ochii furioși ai lui Harry având acum o sclipire ciudată, cuvintele mele rupând ceva înăuntrul său.
M-am uitat la el pentru câteva secunde, așteptând să văd dacă zice ceva dar lipsa vreunui contact vizual din partea sa mi-a confirmat că nu va spune nimic. Am oftat ușurată, dându-mi jos tenișii și mergând încet spre valiza mea cu haine, scoțându-mi un tricou și o pereche de pantaloni scurți, urmând să merg în baie pentru a mă schimba. Când am ieșit, Harry era așezat pe pat, cu mâinile în spatele capului privind tavanul cu o mina impasibilă. Am oftat și m-am așezat la marginea patului, încă simțindu-mă destul de inconfortabil că sunt nevoită să dorm cu el în pat ; nu înțelegeam de ce nu luase paturi separate, nu îl doream atât de aproape. Dormitul era un lucru vulnerabil iar el îmi provoca o stare neplăcută.
-Ești geloasă?
Vocea sa m-a scos din visare, întorcându-mă spre el. Privirea sa înghețată a rămas fixată într-un punct anume al feței mele, așteptând un răspuns. Știam la ce se referea- fata din avion. Dar cuvintele sale păreau străine în mintea mea, era imposibil să fiu geloasă pe ceva ce nu mă afecta.
-Nu, nu am de ce să fiu geloasă, afirm eu cu încredere, acesta mijindu-și ochii, continuând să-mi arunce acea privire imposibil de descifrat.
Liniștea a cuprins din nou încăperea, respirațiile noastre fiind singurele care provocau sunete între acești pereți, lăsându-mă purtată în gândurile mele până mi-am amintit ce doream să îl întreb.
-De ce ai cerut doar un pat? șoptesc eu.
-De ce întrebi? Evident că mi-a răspuns cu o noua întrebare. Faptul că nu era în stare să răspundă sincer,fără alte complicații era de-a dreptul exasperant.
-Poți să îmi răspunzi? Eu am întrebat prima, îi spun eu deja sătulă până peste cap de comportamentul său.
-Nu cred că suntem la grădiniță să conteze cine a întrebat primul, îmi spune el sec. Tipic.
Mi-am dat ochii peste cap și am decis să nu mai întind coarda. Dacă se comportă ca un nesimțit, fie. Nu am de gând să-i mai alimentez acest joc machiavelic. M-am ridicat din pat, dar nu am apucat nici să fac doi pași că vocea lui Harry m-a oprit, acompaniată de o mână mare care mi-a prins brațul destul de dur.
-Unde pleci?
-Afară.
Faptul că răspunsurile mele erau atât de scurte și seci l-au făcut să-și încrunte fruntea, privindu-mă neîncrezător.
-Nu.
-Nu cred că ți-am cerut aprobarea, Harry. Ies să iau aer, mă voi duce pe balcon, continui eu, încercând să dreg această problemă creat între noi.
-Nu, am spus ca nu pl-
Nu a apucat să-și termine propoziția pentru că telefonul a început să-i sune în buzunar, Harry încruntându-se după care făcându-mi semn să aștept. Mi-am smuls brațul punându-mi mâinile în sân și am așteptat să termine de vorbit. Contemplam să plec dar nu îmi doream să isc o nouă ceartă. Harry a răspuns rapid, încruntându-se și mai mult când a văzut cine l-a apelat dar nu a spus nimic. Tot ce am auzit au fost vorbele lui care nu erau de mare ajutor ținând cont ca erau răspunsuri scurte afirmative sau negative. Nu părea prea fericit dar acest lucru putea fi ușor confundat pentru că bărbatul din fața mea era lipsit de capacitatea de a se comporta ca o ființă umană. Odată ce acesta a închis telefonul, s-a întors rapid în direcția mea, privindu-mi îmbrăcămintea sumară, ridicându-se apoi din pat, cuvintele sale luându-mă prin surprindere și totodată punându-mă într-o alertă imensă.
-Îmbracă-te. Trebuie să plecăm.