― Îți dau o șansă să-ți retragi cuvintele, i-am spus încet, călcându-mi pe onoare.
A stat si s-a uitat la mine câteva clipe lungi, iar eu am așteptat nemișcată. L-am privit direct în ochi și am încercat să văd dincolo de mască, dacă avea una. Dar adevărul era că niciodată nu am reușit să-l citesc atunci când nu și-a dorit asta.
― Pleacă, Clara.
Ceva s-a rupt în mine. Acel ceva era o parte din sufletul meu. Mi-am spus că trebuie să fiu tare, dar abia mă mai puteam ține pe picioare. Un șuierat mi-a ieșit printre buze când el s-a întors și a ieșit din dormitor, punând capăt conversației. Rămasă singură, mi-am permis să plâng cu adevărat. Picioarele nu m-au mai ținut, așa că m-am prelins pe jos, tremurând din rădăcini. Mi-am lăsat fruntea pe podea, plângând în hohote. Am strâns mâinile pumni până când unghiile mi-au intrat dureros în carne. Am început să blestem în gând momentul în care mi-am lăsat sufletul descoperit și i-am permis inimii să iubească.
Cu mintea vraiște, cuprinsă de o mâhnire adâncă, mi-am făcut bagajele, punându-mi toate lucrurile în cele două geamantane cu care am venit. Încă nu-mi venea să cred că a spus că am fost șervețelul lui, că m-a folosit doar pentru a se simți el mai bine. Era dureros, iar dacă până în acel moment spuneam că vorbește așa doar pentru a se pedepsi, acum nu mai eram atât de sigură. Cuvintele erau prea dure. Dacă m-ar fi iubit, măcar puțin, nu mi le-ar fi spus. Ar fi avut milă. L-ar fi durut durerea mea așa cum și pe mine mă durea durerea lui.
Exact când mi-am luat bagajele în mâini am auzit două bătăi ușoare. Am simțit cum timpul se oprește în loc, cum păsările au încetat să mai zboare, cum vântul le-a dat pace copacilor. Doar inima mea a continuat să bată, iar sunetul ei era puternic, ca și cum mi-aș fi pus la ureche un ceas care ticăie.
Timpul a început iar să funcționeze, dar creierul meu era blocat. Voiam să fie el în spatele ușii, tânjeam la el, voiam să-și ia cuvintele înapoi, tocmai de aceea îmi era teamă să o deschid. Uram dezamăgirea.
Clanța s-a mișcat, persoana din spatele ușii nu mai dorea să aștepte. Mi-am adus aminte că de când Bastian mi-a spus să plec, ăsta nu a mai fost dormitorul meu. Eram într-o casă străină, printre străini. Diu nou am început să mă simt singură pe lume, exact ca atunci când am plecat de lângă părinții și fratele meu. Abandonată. O fugară. Neiubită de nimeni.
Nu era Bastian, ci mama lui. Această realizare a fost atât de dură, încât am simțit o strânsoare puternică în piept. Am lăsat încet aerul să-mi iasă printre buze.
― Pleci, Clara? m-a întrebat încet, aproape în șoaptă.
Am înclinat din cap, căci să vorbesc mi se părea un lucru incredibil de greu.
A închis ușa în urma ei, iar eu mi-am lăsat bagajele la picioare, apoi m-am dat cu un pas în spate. Ceea ce i-a făcut lui Bastian... Nu era dreptul meu să judec, mai ales acum, când Bastian m-a scos din viața lui într-un mod atât de dur și urât.
― Nu pleca, și-a înclinat capul, parcă într-o rugăminte. Are nevoie de tine, a stăruit.
Mi-a venit să râd. Un râs amăr de suferință. Nu am râs totuși. Nu am vrut să par nebună de legat.
― Are nevoie să fiu șervețelul lui? am întrebat în schimb. Nu, mulțumesc. Nu vreau să-l mai servesc în acest fel.
Doamna Jess a clătinat din cap cu regret, apoi a făcut un pas spre mine.
― Sunt sigură că nu așa stau lucrurile. Uite, noi plecăm astăzi. Nu ne vrea aici, oftează. Trebuie să-l pui pe picioare, doar tu poți face asta.
Am simțit o văpaie de foc în stomac, și tot creștea. Odată cu ea creștea și furia mea, și-mi era teamă să nu crească până în punctul în care voi lua foc. Mă săturasem să mi se tot repete asta în timp ce Bastian însuși mă alungă ca și cum aș fi fost o cârpă de șters pe jos.
― Îmi pare rău, dar nici pe mine nu mă vrea aici, am anunțat-o, ridicând bagajele de jos.
Erau grele și am mers cu greu până la ușă, dar nu m-am uitat înapoi. Nu voiam să îi mai privesc ochii plânși, deznădejdea și disperarea. Poate o merită, mi-am spus. Merită durerea provocată de propriul fiu, pentru ca nu a știut să fie o mamă bună. Am regretat imediat ce am gândit căcaturile alea, dându-mi seama că am fost răutăcioasă. Este greșeala ei, păcatul ei.
― Dar te iubește! a strigat după mine.
Am închis ochii. I-am deschis la fel de rapid.
― Bastian nu iubește pe nimeni. Nici chiar pe el însuși.
Am spus cuvintele astea privindu-l pe Bastian în față. Se afla la câțiva pași de mine, cu o sticlă de alcool în mână. Ochii lui reci mă priveau fix, dar am încercat să-mi alung orice durere de pe chip, să nu vadă ce putere are asupra mea. Să nu vadă că m-a îngenuncheat.
Am urcat în mașină și am plecat cât se repede am putut. Mi-am reținut lacrimile cu înverșunare chiar și atunci când eram singură, fără nimeni care să râdă pe seama mea. Pădurea nu mi se mai părea înfricoșătoare, doar întunecată, exact ca Bastian. Nu poți să te mai temi de ceva ce ai ajuns să cunoști prea bine.
Aveam cardul, aveam bani, dar totuși, nu știam în ce parte să o apuc. Eram singură, iar singurii prieteni pe care mi i-am făcut probabil nu voiau să mă vadă. I-am dezamăgit atât pe Sarah, cât și pe Bryan, iar să le cer ajutorul îmi era rușine. Dar nu aveam ce face.
Gâtul mă ustura, iar ochii mi se încețoșau. Afară era întuneric, iar farurile nu erau de ajuns pentru a vedea dacă eu aveam ochii plini de lacrimi. Am tras mașina pe dreapta, punând o frână bruscă. Am rămas pentru câteva clipe nemișcată, strângând puternic volanul, respirând printre dinți, cuprinsă de o stare între furie și durere sufletească. Știam că trebuie să mă descarc, așa că am început să lovesc cu pumnii volanul, la început încet, însă pe măsură ce furia năvălea din mine, am început să o fac tot mai violent. M-am oprit abia când am simțit că m-a ajutat puțin să scap de furie, iar în acel moment am început să urlu. Da, am urlat ca o nebună, demonstrând pustietății cât de ascuțită era durerea.
Ajunsesem să-l iubesc prea mult. Mă dovedisem o proastă. Sau poate nu eram eu proastă, era el prea viclean.
― M-a folosit, am rostit în șoaptă. M-a folosit.
Voiam să ma conving singură, căci inima asta naivă nu voia să priceapă. Se mințea singură că nu era adevărat.
După zece minute, când am simțit că nu mai răzbesc cu lacrimile, m-am șters la ochi cu dosul palmei și am pornit mașina. Trebuia să merg la Sarah, altă prietenă nu aveam. Poate și Bryan m-ar fi ajutat, dar ar fi fost ciudat să apar la ușa lui, unde locuia cu părinții. Adică, Dalia sigur mi-ar fi pus multe întrebări. Știam că Sarah va face același lucru, dar măcar ea avea șanse mai mari să înțeleagă cu adevărat.
Am parcat în fața blocului în care locuia, luându-mi și cele două bagaje din portabagaj. Am urcat scările cu inima strânsă și cu o jenă uriașă. Îmi era teamă că mă va alunga și ea. Ne greșisem una alteia prea mult.
Am ajuns la ușa ei maro, cu numărul treisprezece și am lăsat un bagaj din mână pentru a putea suna la sonerie. Aveam palpitații. Sarah era o fire impulsivă și spunea orice gândea. Asta era bine, însă uneori oamenii au nevoie și de cuvinte blânde. Îmi dădusem seama că eram o proastă pentru că căzusem în plasa lui Bastian, dar acum nu aveam nevoie să mi se arunce chestia asta în față.
Am sunat, iar ea mi-a deschis din prima. Era îmbrăcată în haine de casă, iar dinăuntru se simțea miros de mâncare. Nu mâncasem de seara trecută, dar nu îmi era foame.
― Clara? vocea ei era suprinsă. Nu te așteptam.
Ochii i-au coborât în jos, la ce aveam în mână, iar atunci s-a încruntat. Ochii i-au sclipit, dându-și seama că s-a întâmplat ceva. A deschis ușa larg, a luat ea bagajul pe care-l lăsasem jos și mi-a făcut semn să intru. Nu am spus nimic imediat, știam că odată ce voi rosti primul cuvânt voi plânge din nou.
Mi-a așezat ambele bagaje în dormitor și a revenit, măsurându-mă din priviri. Eu încă stăteam aproape de ușă, neștiind ce să fac, unde să mă așez. A venit în fața mea și m-a surprins complet luându-mă în brațele ei. Am simțit căldură, înțelegere, iar lacrimile mi-au țâșnit iar.
― Ești bine, draga mea? mi-a șoptit.
Am clătinat din cap. Chiar nu eram bine. Eram departe de a fi bine. Este normal să te simți atât de rău, încât să ai impresia că te dor toate organele?
― Hai, stai jos, m-a îndemnat.
Ne-am așezat pe canapea, una lângă alta. M-a privit tăcută două minute întregi, dar apoi a rupt tăcerea:
― Spune-mi, ce ți-a făcut, Clara?
― Nimic... doar... mi-a frânt inima, am pufnit. L-am iubit, Sarah. De fapt, îl iubesc atât de tare încât simt cum inima mi se usucă fără el. Totul era bine, dar... totul s-a terminat așa, i-am explicat, pocnind din degete. A venit părinții lui, au existat câteva discuții între ei, iar el a decis să recunoască că nu mă mai vrea acolo, că m-a folosit.
Nu am vrut să-i dau detalii referitoare la drama prin care trecea Bastian. Am decis că asta este tot ce pot spune, iar ea nu a insistat mai mult. M-a privut uluită.
― Îmi pare rău, a spus în cele din urmă. De data asta nu-mi voi da cu părerea, căci habar nu am... ce să spun.
Am încuviințat, înțelegând. Detaliile erau prea puține ca să priceapă cu adevărat cum stăteau lucrurile.
― Dacă aș putea să stau la tine câteva zile, până îmi găsesc un loc..., am început rușinată.
― Sigur, a răspuns repede. Poate că am avut noi divergențele noastre, dar te iubesc, fată. Poți rămâne aici cât ai nevoie.
Păreri? Nici nu știți cât de mult mă ajută părerile voastre. Sunt foarte importante. Le-am citit pe cele de la capitolul trecut, dar nu am apucat să răspund. Oricum, vă mulțumesc pentru ele.
Vă pup! ❤