Clara Barson auzise bârfe despre Bastian, bărbatul misterios care locuia într-un conac, izolat de lume. Lumea vorbea că-și îneca amarul în băutură și alungase cu răutate fiecare persoană angajată de părinții lui. Bărbatul nu dorea să fie deranjat, d...
Hoppla! Dieses Bild entspricht nicht unseren inhaltlichen Richtlinien. Um mit dem Veröffentlichen fortfahren zu können, entferne es bitte oder lade ein anderes Bild hoch.
― Îți dau o șansă să-ți retragi cuvintele, i-am spus încet, călcându-mi pe onoare.
A stat si s-a uitat la mine câteva clipe lungi, iar eu am așteptat nemișcată. L-am privit direct în ochi și am încercat să văd dincolo de mască, dacă avea una. Dar adevărul era că niciodată nu am reușit să-l citesc atunci când nu și-a dorit asta.
― Pleacă, Clara.
Ceva s-a rupt în mine. Acel ceva era o parte din sufletul meu. Mi-am spus că trebuie să fiu tare, dar abia mă mai puteam ține pe picioare. Un șuierat mi-a ieșit printre buze când el s-a întors și a ieșit din dormitor, punând capăt conversației. Rămasă singură, mi-am permis să plâng cu adevărat. Picioarele nu m-au mai ținut, așa că m-am prelins pe jos, tremurând din rădăcini. Mi-am lăsat fruntea pe podea, plângând în hohote. Am strâns mâinile pumni până când unghiile mi-au intrat dureros în carne. Am început să blestem în gând momentul în care mi-am lăsat sufletul descoperit și i-am permis inimii să iubească.
Cu mintea vraiște, cuprinsă de o mâhnire adâncă, mi-am făcut bagajele, punându-mi toate lucrurile în cele două geamantane cu care am venit. Încă nu-mi venea să cred că a spus că am fost șervețelul lui, că m-a folosit doar pentru a se simți el mai bine. Era dureros, iar dacă până în acel moment spuneam că vorbește așa doar pentru a se pedepsi, acum nu mai eram atât de sigură. Cuvintele erau prea dure. Dacă m-ar fi iubit, măcar puțin, nu mi le-ar fi spus. Ar fi avut milă. L-ar fi durut durerea mea așa cum și pe mine mă durea durerea lui.
Exact când mi-am luat bagajele în mâini am auzit două bătăi ușoare. Am simțit cum timpul se oprește în loc, cum păsările au încetat să mai zboare, cum vântul le-a dat pace copacilor. Doar inima mea a continuat să bată, iar sunetul ei era puternic, ca și cum mi-aș fi pus la ureche un ceas care ticăie.
Timpul a început iar să funcționeze, dar creierul meu era blocat. Voiam să fie el în spatele ușii, tânjeam la el, voiam să-și ia cuvintele înapoi, tocmai de aceea îmi era teamă să o deschid. Uram dezamăgirea.
Clanța s-a mișcat, persoana din spatele ușii nu mai dorea să aștepte. Mi-am adus aminte că de când Bastian mi-a spus să plec, ăsta nu a mai fost dormitorul meu. Eram într-o casă străină, printre străini. Diu nou am început să mă simt singură pe lume, exact ca atunci când am plecat de lângă părinții și fratele meu. Abandonată. O fugară. Neiubită de nimeni.
Nu era Bastian, ci mama lui. Această realizare a fost atât de dură, încât am simțit o strânsoare puternică în piept. Am lăsat încet aerul să-mi iasă printre buze.
― Pleci, Clara? m-a întrebat încet, aproape în șoaptă.
Am înclinat din cap, căci să vorbesc mi se părea un lucru incredibil de greu.
