Clara Barson auzise bârfe despre Bastian, bărbatul misterios care locuia într-un conac, izolat de lume. Lumea vorbea că-și îneca amarul în băutură și alungase cu răutate fiecare persoană angajată de părinții lui. Bărbatul nu dorea să fie deranjat, d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pașii nehotărâți m-au purtat până la ușa lui Bastian, în timp ce în mine se dădea o luptă cumplită. Nu eram sigură că fac ce era corect, însă pe o parte știam că trebuie să dau ochii cu el. Nu puteam să fiu și eu la fel de încăpățânată dacă îl voiam în continuare în viața mea. Știam că avea nevoie de mine într-un fel sau altul. Nu-l puteam lăsa la greu, așa cum nici el nu m-a lăsat pe mine. Știam că este un nemernic atunci când este nervos și supărat, dar trebuia să fiu puternică.
Am ajuns la ușă și m-am oprit în loc ca secerată. Îmi era imposibil să-mi potolesc bătăile inimii, dar în tot zgomotul ei am ascultat cu atenție orice posibil sunet din dormitor. Ba chiar, mi-am lipit capul de ușă, dar nu se auzea nici un zgomot. Dormea?
Am bătut la ușă de două ori și am așteptat cu speranță să-l aud spunând ceva. Dar nimic. Începeam să cred cu adevărat că doarme, dar am apăsat pe clanță cu reținere și am intrat. Avea nevoie de mine, chiar dacă dormea. Mă puteam strecura lângă el în acest caz. Am deschis complet ușa și am făcut un pas înăuntru, dându-mi seama că nu dormea.
Imaginea din fața mea îmi era foarte cunoscută. Becurile erau stinse, era întuneric complet, singura lumină venind pe fereastră, dar cu ajutorul luminii care se strecura pe lângă mine, l-am văzut pe fotoliu, cu sticla de băutură în mână. Am înghițit în sec în momentul în care s-a chinuit să-și ridice privirea amețită. Era beat deja, beat pe bune, nu doar amețit.
Cred că i-a luat un timp să își dea seama că eu sunt. Cum nu am primit nici un cuvânt din partea lui, am închis ușa în urma mea. Mi-am băgat mâinile în buzunarele din spate a blugilor slim și am înaintat câțiva pași. Acum era momentul să vorbesc?
Și-a dus sticla la buze și a băut o gură mare, ca și cum era singurul lucru care îl ținea la suprafață. Alcoolul a devenit din nou colacul lui de salvare?
― Bastian, i-am murmurat numele și m-am oprit în loc când am ajuns în fața lui.
Și-a ridicat privirea spre mine și și-a înclinat capul. Privirea lui mă ardea, chiar dacă era cumva pierdută. Mă durea sufletul să-l văd așa, era ca un pumn în stomac.
― Clara, pleacă de aici. Te rog! a vorbit cu greu, limba împleticindu-i-se.
Nu voiam să plec. Nu era în regulă să-l las în starea asta, să-i permit să bea în continuare nestingherit. Mi-am luat toată tăria de care dispuneam și, în loc să fac cale întoarsă, m-a lăsat în genunchi, la nivelul lui. Mi-am pus mâinile pe genunchii lui acoperiți de materialul pantalonilor de trening și l-am privit cu toată susținerea.
Am decis că nu trebuie să-l judec, ci să-l susțin, să-l ajut să treacă peste, să-i înțeleg durerea chiar dacă nu înțelegeam pe deplin motivul. Motivul era moartea iubitei lui? Dar ce legătură avea asta cu părinții lui? Dar acum nu conta. Trebuia doar să-l fac să-și deschidă ochii și să vadă că nu este singur. Că eram lângă el, mereu.
