Bastian stătea în picioare, încordat, și am văzut în el persoana care era când am venit aici la început. Rece, irascibil, ca un diavol furios. Părinții lui, undeva la cincizeci de ani, stăteau în picioare la mică distanță de el. La picioarele lor erau câte un bagaj, semn că nu erau în trecere. Până la urmă era casa lor, dar nu mă așteptam să vină, tocmai de aceea am rămas împietrită, privind spre ei cu groază. Am înghițit în sec când m-am uitat pe lângă el și mi-am văzut bustiera gri pe canapeauna lor. Oh... a rămas acolo de seara trecută, când am făcut sex în locuri mai puțin ortodoxe. Adică, nu într-un pat, ci pe podea, în fața șemineului călduros, la lumina difuză a acestuia. Nu era un moment bun să retrăiesc acele momente, așa că mi-am dres glasul și am facut câțiva pași sub privirea lor.
― Bună dimineața, a fost tot ce am reușit să igaim.
Bastian și-a întors din nou atenția spre cei doi. Se părea că i-am întrerupt dintr-o conversație nu prea drăguță.
― Bună dimineața, Clara, m-a salutat doamna Jess, iar soțul ei a înclinat capul spre mine.
― Nu vă așteptam, am forțat un zâmbet.
Oh, mai bine tăceam.
― Pentru că tu ai refuzat să-mi mai spui ceva despre el, iar Bastian a fost prea încăpățânat să ne răspundă la telefon, am decis să venim aici cât mai repede, tot doamna Jess a fost cea care a răspuns, uitându-se la mine cu reproș.
Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Privirea mi-a căzut iar pe bustiera de pe canapea, întrebându-mă dacă au observat și ei semnele că s-a întâmplat ceva aici.
― Nu ai înțeles mesajul? a pufnit Bastian. Nu am vrut să vorbesc cu tine, nu vreau nici acum. Ai venit degeaba.
― Bastian, am angajat-o pe iubita ta pentru a știi și eu cum ești, este dreptul meu...
― Și eu am dreptul la intimitate, strigă Bastian, întrerupând-o. Am dreptul să aleg dacă vă vreau în prejma mea sau nu.
Mintea mea s-a oprit de când a auzit cuvântul ,,iubita". De unde știa? A văzut bustiera? I-a spus mătușa lui Blaise? Doamne, cât de stânjenitor!
― Oh, iartă-mă, fiule, că nu am putut să stau liniștită, știind că bei atât de mult. Că ai ajuns un bețiv ordinar, s-a răstit mama lui, dar i-am putut vedea lacrimile de durere și disperare din ochi.
Bastian nu părea să observe. Era doar nervos de cuvintele ei, de apariția ei, dar ceva îmi spunea că este vorba și despre altceva, despre ceva mult mai important, ceva despre care nu mi-a spus niciodată. Mereu am avut senzația asta. Ardeam de curiozitate, voiam să știu totul despre el, toate durerile lui... dar se părea că el nu avea destul de multă încredere în mine.
― Acum că m-ai văzut, puteți pleca naibii!
― Bastian, m-am apropiat de el și l-am prins de braț, încercând să-i caut privirea.
Răsufla cu greu, părea chinuit de prezența lor, ca și cum i-ar aduce aminte de ceva care-l făcea să sufere.
― Nu te băga! s-a răstit și la mine, scuturându-se violent de atingerea mea.
Am tresărit, dându-mă un pas în spate de șoc. Am simțit cum ochii mi se umple de lacrimi, iar inima m-a săgetat dureros. Faptul că se purta așa cu mine de față cu părinții lui era dureros, stânjenitor, jignitor. Am clipit pentru a-mi limpezi privirea, apoi am trecut rapid pe lângă ei. Cu obrajii roșii, cu o nevoie uriașă de a mă ascunde undeva pentru totdeauna, m-am dus și mi-am luat bustiera, cu privirile tuturor asupra mea. Am văzut în ochii lui Bastian regretul, dar era deja prea târziu. Am trecut ca vântul pe lângă ei și am urcat scările, ajungând imediat în dormitorul meu. Am trântit ușa ca și cum m-ar fi urmărit un urs înfometat.
Ce se va întâmpla acum? Va redeveni vechiul Bastian?
Începuse să bea rar și moderat, dar acum ce se va întâmpla? M-am așezat pe pat și m-am frecat la ochi, încercând să-mi limpezesc atât mintea, cât și privirea. De ce îl aducea părinții lui în starea asta? Cu ce i-au greșit atât de mult încât vederea lor să-l facă să aibă din nou acea privire?
M-am frământat toate orele în care am stat în dormitorul meu făcând curat, citind și ascultând muzică, însă când a venit ora cinei m-am simțit obligată să ies din dormitor. Nu mă mai simțeam obligată să fac mâncare, până la urmă, nu mai eram angajata lor și nici nu discutasem cu Bastian despre o altă angajare, deși îmi spusese atunci că voi lucra doar pentru el. Adevărul era că nu m-aș fi simțit în regulă să fiu iubita lui și să fiu și angajată, așa că am luat în calcul ideea de a mă angaja altundeva.
Am ajuns la baza scărilor și am tras aer în piet, neștiind dacă este o idee bună să cobor sau nu. M-am gândit să merg până în dormitorul lui Bastian, să-l verific, dar mi-am amintit cu o strângere de inimă cum s-a purtat cu mine, iar toată dorința de a-l vedea s-a spulberat. Îmi era teamă să nu-l fi pierdut atât de simplu.
Am început să cobor scările, simțindu-mă plină de nesiguranță. M-am oprit în loc când am dat nas în nas cu doamna Jess, care urca scările. Am împietrit și am strâns cu mâna bara balustradei până când buricele degetolor mi s-au albit. Doamne, de ce mă simțeam atât de încolțită?
― Clara, pe tine veneam să te văd, chipul ei s-a înseninat în ciuda îngrijorării evidente.
Pe mine? Am privit-o întrebător în timp ce am analizat-o repede. Avea ochii albăștrii ca Bastian, dar nu așa aprinși. Părul negru era tot ca a lui Bastian, însă ea avea șuvițe de fire albe, semn că nu va mai dura mult până când va albi complet. Ridată pe alocuri, subțire, dar cu o privire oarecum aprigă, te putea intimida cu ușurință. Era cam de înălțimea mea, poate cu vreo cinci centimetri mai scundă. Când am văzut-o de dimineață era îmbrăcată formal într-un costum alb cu fustă lungă, acum purta o pereche de pantaloni de pânză, negri, și o bluză albă, din același material fin și elegant. Nu ma simțeam în largul meu, era ca și cum mi-ar fi invadat viața. Mi-a luat liniștea pe care o primisem după multă dezamăgire și răni sângerânde.
― Da? aproape că am șoptit.
― Ascultă, Clara, nu știu cât de mult ți-a spus Bastian, dar crede-mă că îi vreau doar binele. Mi-am dat seama că vă leagă ceva, mi-a spus și cumnata mea despre voi doi, așa că am o rugăminte. Dacă vrei să mă ajuți. Am pregătit cina, dar nu cred că Bastian va coborî.
M-am mutat de pe un picior pe altul, puțin confuză. Nu am înțeles imediat ce anume voia de la mine. Cu ce aș fi putut să o ajut.
― Spune-ți, cu ce vă pot ajuta? am întrebat-o.
― Să vorbești cu el, să-l convingi să luăm masa împreună. Te rog, Clara! m-a prins de mână și m-a strâns ușor, accentuând rugămintea.
Mă simțeam între ciocan și nicovală. Dacă făceam asta riscam să-l enervez si mai tare, și mai mult, să-l provoc să-și descarce nervii pe mine.
Voiam să-i spun că nu o pot face, că este mai bine să-l lăsăm în pace până își revine, dar în schimb am încuviințat. M-aș fi simțit aiurea să refuz. Nu voiam nici să o fac să mă urască. A răsuflat ușurată, deși credeam că nu are rost să își facă speranțe degeaba. Bastian nu era ușor de convins să facă ce nu își dorește.
Nu am reușit să scriu un capitol mai lung, dar voi scrie mâine încă un capitol scurt.
Cum vi s-a părut capitolul? Va reuși Clara să-l convingă pe Bastian? 😅❤