Încrederea ucide (FINALIZATĂ)

Capitolul 20

      Perspectiva lui Alexander

 
      Nu pot să cred! Văd bine? Dar dacă vine A și-l găsește aici? Doamne ce mă fac? Ochii mi se umezesc, din nou, dar el, el este la fel de calm, neutru, nepăsător. Trec câteva minute în care ne privim, dar niciunul nu spune nimic. Liniștea vorbește, pentru noi. Mi-a fost dor de el, mereu l-am considerat mentorul meu, dar mai presus de asta, el a fost al doilea tată, pentru mine. Atunci când o lacrimă, îmi părăsi ochiul și alunecă în jos, pe obraz, am putut observa tristețea din ochii acestuia.
 
      — Cum ai ajuns așa?
 
      Întrebarea sa veni cu un gest din mână, făcut spre mine, care stau întins pe pat, ca o legumă. Las privirea în jos și evit să-i răspund. Îmi este rușine, nu știu ce să-i spun. Că am scăpat toată situația din mână? Că m-am îndrăgostit de Jessica? Sigur o să mă omoare dacă află că am atins-o în acele feluri perverse. Înghit în sec și spun rapid o rugăciune în gând, știu că nu o să mai pot evita prea mult adevărul. Pe lângă asta o să am nevoie de ajutorul lui, având în vedere situația în care am ajuns să fiu. Trag aer în piept și cu glasul scăzut spun:
 
      — Situația este critică. Spencer a ajuns la Jessica Amber. Am încercat să o ajut, dar din cauza lui Jerry, patronul clubului Demons, aceasta a suferit o amnezie. Tot răul spre bine, pentru A. Încetul cu încetul a modelat-o după el, ajungând o criminală.
 
      Ridic privirea spre Monstru, acesta fiind plin de nervi, ochii săi emanând furie. Simt un nod în gât, care nu-mi permite să mai scot niciun sunet. Observând ezitarea mea, scuipă cuvintele.
 
      — Bine, bine, dar cum ai ajuns în halul acesta? Jessica unde este?
      — După crima comisă de blondă, mergeam cu ea spre casă, iar aceasta a tras de volan, proiectându-ne într-un alt bolid. După aceea totul este în ceață, nu știu nimic de ea. Când mi-am revenit, eram aici, iar ea, chiar nu știu...
 
      Lacrimile îmi curgeau alert pe chip, iar suspinele erau de necontrolat. Frica de a nu o pierde era groaznică, nu mai puteam gândi clar. Imagini cu Giulia moartă mi se plimbau prin cap, iar momentul în care farurile celeilalte mașini, se apropiau de noi mă îngrozește. N-am mai putut să fac nimic, totul este numai din vina mea. Sunt o rușine, pentru toți. Chestorul Elton se apropie de mine, așezându-se pe pat, pentru a mă trage la pieptul său. Acest gest m-a surprins, nu credeam că are sentimente, toți îl consideră un monstru, de aici și porecla sa. Brațele sale puternice, îmi strângeau corpul firav și moale, la pieptul său.
 
      — Micuțule Alexander, calmează-te. Știi bine, că nu este felul meu de a fi afectuos, dar tu ești ca și băiatul meu. Știu că treci prin momente grele, faptul că printr-un simplu accident, ai rămas imobilizat la pat, trebuie să te fi dărâmat psihic, dar nu uita, eu sunt aici, pentru tine.
 
      Mă îndepărtă de el, așezându-mă ușor pe pat, imediat după ștergându-mi lacrimile și zâmbindu-mi strâmb. Un zâmbet sincer, care m-a uimit. Niciodată nu l-am văzut zâmbind. Acesta dă să se ridice, dar vocea mea îl opri.
 
      — Stai! Mai este o problemă și nu știu cum o să scap de data aceasta. Ashthon nu o să mai aibă ce să facă cu mine, iar cum eu știu atâtea despre el, sunt mai mult ca sigur că urmează să mă elimine. Iar eu... eu nu mă pot apăra în niciun fel.
 
      Spre final vocea mea fusese frântă, arătând frica ce-mi pulsează prin întreg corpul. De ce nu mă gândisem deloc la asta, până acum? Poate, pentru că mintea mi-a fost doar la draga mea, Jessica. Gândul că am devenit slab, din cauza ei, mă enervează. Elton avea dreptate, iubirea este groaznică, te face slab și vulnerabil, dar totuși este un sentiment atât de minunat. Simt că o să ajung la nebuni!
 
      — Rezolvăm noi și problema asta, dar o să am nevoie să-mi promiți ceva.
 
      Ridic privirea, iute, spre el. Vorbele sale îmi oferă o nouă speranță. Grăbit dau din cap în semn de da.
 
      — Promite-mi că vei face orice, pentru a te recupera, chiar daca medicii spun că nu există nicio șansă, tu nu trebuie să renunți. Orice este posibil, dacă îți dorești cu adevărat, să reușești. Și încă ceva, să ai grijă de ea și să o iubești, este o fată care are nevoie de cineva ca tine, de fapt, amândoi aveți nevoie de voi.
 
      Vorbele sale mi-au adus o mică speranță și liniște în suflet. Știam că este un om bun, dar acum mi-a demonstrat că este mai mult decât atât. Este un adevărat războinic și conducător, care nu își lasă camarazii la greu. Monstru mă privește răbdător, așteptând să spun ceva. Mă jur că am devenit o adevărată fetiță, în ultimele ore, dar orice aș face nu mă pot opri din plâns.
 
      — Promit, Monstrule!
 
      Singurele cuvinte de care avea nevoie. O sclipire se făcu prezentă în ochii acestuia, înainte de a părăsi salonul. Rămas din nou singur, încerc să-mi adun gândurile, să găsesc un plan, prin care să-l fac pe Spencer, să nu mă omoare. Totul este aiurea, nu o să reușesc și o să ajung la Dracu, mai repede, decât aș fi sperat. Închid ochii, am nevoie de puțină odihnă. Sunt conștient că nu o să adorm, dar măcar îmi mai odihnesc și limpezesc privirea. Simt cum zona ochilor este umflată și mă ustură, atâta plâns își spune cuvântul.
 
      Cred că trec câteva minute, până aud ușa camerei deschizându-se și pașii cuiva, apropiindu-se de mine. Ascultând cu atenție, aud și un zgomot ca de metal, roți, un mic scârțâit. Deschid precaut ochii și observ un căruț, pentru persoanele cu nevoi speciale, care așteaptă să-i ocup locul gol. Zâmbesc, pentru prima oară de când m-am trezit, zâmbesc. Cu un licăr de bucurie în ochi, îl privesc pe Elton, cum se apropie de mine și mă poartă în brațe, până la căruț. Ce sentiment nasol, să depinzi de alții. Dar totul se va termina, promit! Sunt un luptător și o să trec cu bine peste tot coșmarul acesta.
 
      Stau tăcut și aștept să văd unde mergem. Ieșim pe ușa deschisă a camerei si pornim pe hol, agale. Mirosul de clor este mult mai puternic, îmi face stomacul să se revolte. O senzație de greață mi se instalează în gât, dar o ignor. Sunt bărbat, ce dracu! Sau mă rog, așa cred.
 
      Asistentele se plimbă pe holul aglomerat, de paturi, dulapuri, chiar pacienți, care așteaptă să fie băgați în seamă. Unii mă privesc cu milă, alții cu dispreț. Dau ochii peste cap și îi ignor, sunt niște proști, să-i ferească Dumnezeu să ajungă la fel ca mine. Văd că facem la stângă, pe un culoar mai liber, îmi întorc capul spre el și întreb:
 
      — Unde mă duci?
 
      Acesta nu spune nimic, ci doar înaintează. Presupun că acel moment de slăbiciune, s-a dus. Nicio minune nu ține mult. Analizez împrejurimile, la fel ca în salon, pereții au nuanțe de galben, chiar gri și sunt scorojiți, ușile mai au puțin și cad, iar dacă le-ai da un picior, sigur s-ar dezintegra. Vai, mama mea, unde am ajuns? Aici dacă nu mori de boala ta, sigur mori din cauza mizeriei și a locului în sine. Căruciorul se oprește la câțiva pași de o ușă dublă, albă, cu geamuri mari, dar destul de sus, încât să nu văd prin ele. Elton trece pe lângă mine și deschide o ușă, dând-o de perete, după care revine la împins căruciorul. Oare unde mă duce? Aștept cu sufletul la gură să văd ce se află după uși, dar șocul pe care-l am atunci când mă trece pragul ușii este imens.
 
      Pe un pat, conectată la câteva aparate și plină de fire, se află minunata mea Jessica. Este foarte palidă, ce mai, este de-a dreptul albă, arată ca moartă. Are capul, din nou, bandajat, poartă mască, pentru oxigen, are două branule, ambele conectate la perfuzii, iar pieptul său este plin de fire. O groază de fire care n-am idee, pentru ce sunt. Îmi vine să mă reped spre ea, dar corpul meu este o legumă, nu mă ascultă, iar inima simt cum se oprește din bătut. Imaginea pe care o văd, îmi oferă un imens gol în suflet, o durere surdă, simt cum mor încetul cu încetul.
 
      — Apropie-mă de ea, te rog!
 
      Glasul meu este moale, abia auzibil, dar Monstru face întocmai ce-l rog. Ajuns lângă ea, o privesc și mă urăsc, pentru că a ajuns aici, așa, conectată la aparate, aproape moartă. Lacrimile pe care le-am ținut în frâu, de când am văzut-o, pur și simplu au refulat, mi-au brăzdat chipul în doar o secundă. Plâng în hohote, aproape înecându-mă din cauza lor. Îmi simt inima sfâșiată, totul este prea mult, iar faptul că nu o pot atinge, mă termină. Doar o privesc, nimic mai mult, mi-aș dori să îi sărut fruntea palidă, să-i sărut mâna, să-i ating pielea albă, doar să o simt, dar nu pot. Urletul meu animalic îl sperie pe Elton, auzind cum dărâmă ceva, dar acesta vine în spatele meu și mă ia în brațe. Știe că am nevoie de susținere și mi-o oferă cu drag.
 
      — Mă urăsc! Eu sunt de vină! Trebuia să fiu eu în locul tău, nu tu! Mă auzi?! Eu trebuia!
 
      Alte lacrimi îmi udă chipul, iar suspinele sunt din ce în ce mai dese și mai sonore. Simt cum rămân fără aer, toată camera se învârte cu mine. Am nevoie de aer. Încep să respir greu, dându-i de înțeles, însoțitorului meu că am nevoie de o pauză. Întoarce căruțul și pornește grăbit spre ieșire, dar eu privesc încă spre ea. Nu vreau să o las singură. Încerc să spun ceva, dar nu reușesc, mă înec iarăși, apoi tușesc. În drum spre ieșirea din spital, Monstrul prinde o sticlă de apă, de pe un cărucior de spital și un pai. Respir sacadat, îmi simt gura uscată, limba amorțită, iar faptul că mă tot înec nu mă ajută deloc.
 
      Acesta grăbește pasul, iar imediat cum facem la dreapta, dăm de niște uși metalice, mari. Face o piruetă rapidă, ajungând cu spatele spre ușă, împingând în aceasta, trăgându-mă după el. Lumina roșiatică a apusului este cea care îmi forțează ochii să-i închid. Îl aud ca prin somn, cum îmi vorbește.
 
      — White! Respiră! Unu, doi, unu, doi. Nu auzi să respiri?!
 
      Palma sa, se izbi de obrazul meu, întorcându-mi capul forțat în partea opusă, dar și ajutându-mă să înving atacul de panică, prin care tocmai trecusem. Cu greu respirația îmi reveni la normal, iar gâtul mă ustura groaznic. Deschid încet ochii și îl privesc, este speriat, teama i se poate citi cu ușurință în ochii, alături de milă. Scârbit, întorc privirea spre apusul care anunță sfârșitul unei zile catastrofale. Aud cum deschide sticla de apă, urmând mai apoi să bage paiul și să mi-o apropie de gură. Plescăi din buze, înainte să prind paiul cu acestea și să sorb lichidul incolor, care-mi alină usturimea din gât. Beau jumătate de sticlă, înainte de-a vorbii.
 
      — Mulțumesc! Și scuze, pentru tot, dar n-am rezistat să o văd în halul acela. Spune-mi că își va reveni, te implor! Spune-mi!
 
      Spre final, vocea mea se auzi în întreaga curte a spitalului, făcându-l pe Monstru să tresară, puțin. Evită să mă privească, iar furia mea creștea, alături de un imens sentiment de teamă.
 
      — Vorbește odată!
 
      — Îmi pare rău... Nespus de rău...
 
      — Nu, nu, nu...
 
      Privirea sa era groaznică, nu l-am văzut niciodată așa. Pur și simplu este devastat, parcă ar fi cu totul altă persoană. Lacrimile amenință să-mi alunece, pe chip în jos, iarăși, dar le oblig să rămână pe loc. Trebuie să-mi revin, nu se mai poate, am făcut o promisiune, dar este al naibii de greu. Să-mi bag...
 
      Elton se așază pe treapta cea mai înaintă, lângă mine și scoate două țigări, una și-o poziționează între buze și o aprinde, iar pe cea de-a două, o aprinde și mi-a apropie de buze. Cu coada ochiului, observ cum ține în colțul gurii, țigara sa și trage iute din ea, în timp ce așteaptă să trag și eu din a mea. Buzele îmi tremură, atunci când le depărtez, pentru a permite filtrului să-mi ofere drogul său. Trag cu ură, durere, furie din ea, simțind cum plămânii mi se relaxează, atunci când toată nicotina ajunge la ei. Scot fumul pe nări și continui să fumez țigara fără pauză. Aveam nevoie de ea, ca de aer.
 
      Liniștea domnea între noi, doar micuțul zgomot, produs de țigările noastre, era cel care ne menținea pe linia de plutire, atunci când hârtia alături de tutun ardeau. Primul care aruncă chiștocul este Monstrul, așteptând să trag și eu ultimul fum, pentru a repeta mișcarea de acum câteva secunde, când aruncă mucul. Ultimul fum, îl scot pe gură și simt cum întreg corpul, pe interior, mai ales în cutia toracică, mi se relaxează.
 
      Încă, niciunul nu a scos alt cuvânt, liniștea domnea între noi. Eu aveam nevoie de timp, iar el, pai el nu știu de ce avea nevoie, dar oricum apreciez că tace. Privesc apusul, este la fel de frumos ca răsăritul, de astăzi, doar că răsăritul mi-a adus numai probleme. Cerul sângeriu se întinde în liniștea serii, care se apropie cu pași repezi, iar faptul că o să rămân aici, deja mă îngrozește.
 
      — O să vreau să o mai văd, dar mai lasă-mă puțin.
 
      Elton nu spune nimic, doar privește în depărtare, nu știu dacă m-a auzit, dar nici nu-mi pasă. Trag aer în piept și mă bucur de aerul rece, care-mi mângâie chipul fierbinte.