Încrederea ucide (FINALIZATĂ)

Capitolul 19

     Perspectiva lui Alexander

 
      Glasuri. Atât de multe glasuri. Mi-aș dori să înceteze, mă doare capul. Vreau să deschid ochii, dar pleoapele mi-s prea grele. Le mai țin puțin închise, cât încerc să-mi dau seama ce tot au de discutat cei de lângă mine. Sunt diferite voci, care se ceartă? Un bărbat care țipă și o voce feminină, care-l roagă să se calmeze. Parcă se mai aud câteva voci, dar sunt abia sesizabile. Vreau să mă mișc, dar nu pot. Corpul îmi este ca și amorțit. Cu greu deschid ochii, dar îi închid foarte repede, lumina parcă m-a orbit, atât de puternică este. Cu o mai mare precauție, deschid ochii încet, dar sigur.
 
      Primul lucru pe care-l văd este un tavan alb sau mă rog, relativ alb. Se observă că locul este prost îngrijit, varul de pe tavan s-a îngălbenit, iar în unele locuri se pot observa bucăți care s-au scorojit. Strâmb din nas când un miros puternic de clor, medicamente și dezinfectant îmi înțeapă nările. Minunat, sunt într-un spital.
 
      Renunț în a mai studia tavanul și mă concentrez pe Ashthon și o femeie brunetă, care se ceartă de zori. Vreau să ridic capul de pe pernă, dar o durere puternică îmi apasă pe tâmple. Mârâi, din cauza disconfortului, atât de tare încât cei doi se opresc din a țipa unul la celălalt, iar o liniște apăsătoare se făcu prezentă.
 
     Două secunde mai târziu aud niște tocuri cum răsună în încăpere, semn că bruneta vine spre mine. Ajunsă în dreapta mea, văd cum prinde o telecomandă cu mâna sa și apăsând pe un buton, făcând capul patului să se ridice ușor, pentru a-mi permite luxul să privesc în jur.
 
      Îi pot vedea ușurarea de pe chip, a brunetului, și parcă un licăr de bucurie în ochi, iar femeia, care presupun că este doctor, se uită mirată spre mine. Aceasta are un halat alb, care-i ajunge până în spatele genunchilor și pe dedesubt o rochiță roz pal, destul de scurtă, care i se mulează pe corp. Cu toate că abia mi-am revenit după accident, îndrăznesc să o analizez pe doctoriță. Cred că are în jur de 35 de ani sau poate mai puțin, chiar nu-mi pot da seama, este greu de citit acest lucru la ea. Părul îl are până la umeri, negru abanos, iar corpul, ufff. Să mă bată mama ce corp are. Sânii sunt perfecți, nici prea mari, dar nici prea mici, liberi, fără sutien, lăsând la iveală sfârcurile ușor întărite, iar restul corpului este ca tras prin inel. Dacă m-aș chinui puțin, aș reuși să-i cuprind șoldul doar cu un braț. Ridic privirea spre chipul acesteia și mă blochez pe gura sa. Buza de jos este puțin mai groasă, numai bună de ronțăit, iar cea de sus puțin mai subțire, iar ambele sunt colorate într-un roșu păcătos. Sincer să fiu restul detaliilor sunt neimportante.
 
      Zâmbesc ca idiotul atunci când mă gândesc cum s-ar simți gura ei pe scula mea, dar imediat după am frânturi de imagini, care îmi dansează prin minte, cu Jessica, cum îmi făcea oral, acasă la Ashthon. Închid ochii și înjur în barbă prostia pe care tocmai am făcut-o. Cum pot să mă gândesc la alta în asemenea momente. Nu știu nimic de Jessica, dar n-am nici cum să întreb, brunetul este aici. Vreau să ridic brațul stâng, dar nu reușesc. Mișc capul spre acesta și nu înțeleg ce se întâmplă. Vocea care-mi tremură sparge liniștea din cameră.
 
      — De ce nu-mi pot mișca mâna? Ce se întâmplă?
 
      Privesc grăbit spre cei doi, dar niciunul nu spune nimic. Doctorița citește ceva pe o fișă, iar brunetul se uită spre mine, dar nu arată nicio emoție, a redevenit el însuși. Când mă pregăteam să-mi ies din minți, vocea calmă și caldă a femei se auzi:
 
      — Domnule Alexander White, îmi pare rău să vă anunț, dar din cauza accidentului suferit, ați rămas paralizat, de la gât în jos.
 
      Simt cum cerul îmi cade-n cap, cum inima sare câteva bătăi, iar camera începe să se învârtă cu mine. Nu, nu, nu, nu se poate! Visez, totul trebuie să fie un vis. Vreau să mișc degetele de la picioare, dar nu reușesc. Mai încerc odată, la fel. Cu lacrimi în ochi încep să urlu și să înjur cum îmi vine la gură.
 
      — Ieșiți dracului afară și nu vă mai uitați ca la circ! Ce mai așteptați?! Ieșiti! Acum!
 
      Urletul meu este unul isteric, speriat, plin de durere, zici că sunt un nebun, dar tipa îmbrăcată în halat alb îl prind de umăr pe Ashthon și îl scoate afară din salon, mai mult forțat, oferindu-mi spațiul de care am nevoie.
 
      Acest lucru nu poate să fie adevărat. Totul este doar o minciună. Încerc din nou să mișc mâna stângă, dar nu reușesc. Mă uit spre degetele de la mâna dreaptă și aștept să se miște măcar unul, dar degeaba. Urlu ca un nebun și lacrimi amare îmi curg pe chip. Cel mai mare coșmar, posibil, tocmai mi s-a adeverit. Sunt un handicapat, o legumă, o persoană care doar face umbră pământului degeaba. Mai bine muream în mașina aceea, nenorocită, decât să ajung în asemenea hal.
 
      Un alt urlet îmi părăsi gâtlejul în același timp în care capul meu se lovește, repetativ, de pernă. Mă urăsc! Acum nu mai pot duce misiunea la capăt, iar Ashthon v-a scăpa, nu o mai pot proteja pe Jessica, nu mai sunt bun de nimic. Jessica! Oare cum o fi? Trăiește? Trebuie să trăiască! Lacrimi amare îmi udă obrajii, din ce în ce mai mult. Plâng de frică, de neputință, de furie, de durere, nici eu nu mai știu de ce plâng, dar o fac. Fiecare lacrimă care îmi atinge chipul parcă mă arde. N-am mai plâns de ani de zile, de cât am găsit-o pe sora mea înjunghiată, în propria sa cameră.
 
      Eram doar un copil de 12 ani, când am avut neplăcerea de a găsi cadavrul Giuliei, într-o baltă de sânge. Atunci mi-am dat seama că vreau să ajung polițist, să opresc toți nenorociții care omoară și violează. Să-i văd cum putrezesc după gratii și zilnic să fie bătuți, pentru acțiunile lor. Niște nemernici, oameni fără inimă, niște psihopați, exact ca A. În timp ce priveam chipul șocat al Giuliei, corpul găurit, sângele care devenea negru din cauză că se usca în jurul său și pe ea, toate lucrurile sparte din cameră, auzisem pași în curtea casei. Mă grăbisem spre geam, unde îl văzusem pe minunatul Spencer cum fugea din curtea casei, cu un cuțit plin de sânge, în mână. El îmi omorâse sora, pur și simplu o înjunghiase în repetate rânduri și după care fugise. Simțeam cum îmi fierbe sângele în vene de nervi, doar că eram un simplu copil, nu puteam face multe. A trebui să aștept, să cresc cu imaginea surori mele, moarte, în minte, cu băiatul care a omorât-o în libertate, până când am terminat Academia de poliție și am ajuns în grija Monstrului.
 
      Un om devotat și corect, care urăște ilegalitățile, un om care și-ar da și viața, pentru a opri toți infractorii, iar pe care eu tocmai l-am dezamăgit. Își pusese toată încrederea în mine, iar eu ce-am făcut? M-am îndrăgostit de minunata Jessica, pe care trebuia sa o țin cât mai departe de A, am tot amânat prinderea brunetului, crezând că-și va recăpăta memoria, ca să nu fiu nevoit să o închid și pe ea. Sigur mi-ar fi îngreunat misiunea, acum că Ashthon s-a jucat cu mintea ei și a transformat-o într-o criminală, la fel ca el. Totul a merg din ce în ce mai prost.
 
      Iar acum am ajuns să fiu o legumă, să depind de alți ca să supraviețuiesc, dar eu nu mai am pe nimeni. Ce o să mă fac? Scutur capul, pentru a-mi alunga toate aceste gânduri, dar o amețeală puternică mă acaparează și dorința de a da timpul înapoi crește din secundă în secundă. Păcat că nu se poate. Simt cum lacrimile se usucă pe pielea mea, strângând puțin de aceasta, oferindu-mi o senzație nasoală.