Încrederea ucide (FINALIZATĂ)

Capitolul 18

      Este liniște! Foarte multă liniște! Pot auzi cum motorul mașinii toarce sub capotă, dar să nu uităm de respirația celui din stânga mea. Nu am idee unde suntem sau ce o să urmeze, doar privesc pe geamul mașinii cum trecem rapid pe lângă copacii de pe marginea drumului. Afară este încă întuneric, dar dacă privești în depărtare, poți observa cum cerul capătă o nuanță de roșu, combinat cu puțin portocaliu și mai mult purpuriu. Cât de curând va răsări soarele. Un peisaj extraordinar, liniștitor și romantic, doar că eu nu simt nimic din toate astea. Mă simt rece, goală, părăsită. Da! De parcă o altă bucățică din mine s-a desprins și a dispărut în liniștea nopții.
 
      Oftez în timp ce-mi lipesc fruntea de geamul, ușor rece, al portierei. Totul este aiurea! Viața mea este aiurea! Lumea este aiurea! Până și idiotul, ăsta blond, din stânga mea este aiurea. Oricât aș vrea să plâng, ca să mă descarc, nu pot. Nu mai am lacrimi. N-am crezut că răzbunarea poate să fie atât de obositoare. Mereu am văzut-o ca pe un sentiment de bine, de reîmprospătare, dar este exact opusul. Plescăi din buze, din cauză că mi s-a uscat gura, dar și din cauză că m-am plictisit de toată drama asta din viața mea. Vocea mea este cea care sparge liniștea mormântală, care ne înconjura de când m-a așezat, ca pe un copil mic, pe scaunul pasagerului.
 
      — Cum de am ajuns să fac parte din toată harababura asta?
 
      Așteptând să primesc un răspuns, trag de apărătoarea de soare, privindu-mă în micuța oglindă. Cu mișcări lente îmi desfac părul din cocul pe care-l aveam și încerc să-mi trec degetele prin el, pentru a-l îmblânzi puțin. Cu coada ochiului, observ cum Alexander mă privește fugar, înainte să mă ignore din nou. Face asta de când l-am împușcat pe Jerry. Parcă ia mâncat pisica limba.
 
      Îmi dau ochii peste cap și revin la privitul în oglindă. Nu-mi place ceea ce văd. Am cearcăne și ridurile parcă încep să se facă prezente, pe chipul meu. Am ajuns o epavă, m-am tras la față, nu mai am obraji, pur și simplu sunt niște găuri în chipul meu, iar oasele de la claviculă se văd exagerat de rău. Ochii îmi sunt șterși, roșii și umflați, iar buzele, care mereu erau fine și rozalii, acum sunt crăpate, cu mici firișoare de sânge. Propria mea imagine mă îngrozește, simt un tremur pe șira spinări și o mare senzație de vomă, împing apărătoarea de soare spre plafonul mașinii, înainte să dau la rațe.
 
      — Oprește mașina, vreau să fumez.
 
      Aceeași liniște și nepăsare, exact ceea ce mă așteptam să primesc din partea lui. Chiar n-am chef de el și de figurile lui, am nevoie de aer și cel mai important de o țigară. Prind de volan și trag spre mine cât pot de puternic, nu-mi pasă dacă o să facem accident, nu-mi pasă de nimic. Încă trăgând de volan, simt cum blondul încearcă să redreseze mașina, dar sunetul unui claxon mă face să-mi întorc privirea spre parbriz. Observ două lumini, puternice, care se apropie periculos de repede de noi, înainte ca țipătul meu să răsune în interiorul bolidului.
 
      Dau drumul volanului și mă lipesc cu spatele de scaun, exact în clipa în care intrăm frontal în vehiculul din fața noastră. Simt cum centura îmi apasă pe piept, încercând să mă țină pe loc, dar din cauza vitezei, pe care o aveam, capul meu face contact cu bordul mașinii. Urechile mi se înfundă, capul începe să-mi bubuie, dar găsesc puterea să privesc spre Alexander. Are jumătate de față acoperită de sânge, iar brațul stâng este imobilizat între scaun și ușă.
 
      Duc mâna spre deschizătoarea centurii, dar nu apuc să apăs, pentru că o altă mașină intră direct în ușa pasagerului, adică în partea mea. Simt cum sunt zguduită, în timp ce mașina mea se dă de-a rostogolul pe șosea. Țip și mă rog la Dumnezeu, ca totul să fie un coșmar. Cioburi din geam mi-au străpuns chipul și toată partea dreaptă, iar piciorul drept nu-l mai simt. Cred că ne rostogolim de vreo trei sau patru ori, înainte ca bolidul să cadă într-un șanț, de la marginea drumului.
 
      În tot acest timp nu-l mai aud pe Alexander. Vreau să-l privesc, dar nu pot, îmi este frică să mă mișc. Simt un lichid cald, cum îmi alunecă pe chip, ușor, parcă gâdilindu-mi pielea mult prea rece. Părul îmi acoperă ochii, iar atunci când vreau să-l dau într-o parte simt o mare durere în tot corpul. Capul mă doare îngrozitor, iar inima mai are puțin și-mi zboară din piept, pe iarba uscată, de pe câmpul din fața noastră. Totul este în ceață, simt cum liniștea pune stăpânire pe mine, alungându-mi orice durere.