Încrederea ucide (FINALIZATĂ)

Capitolul 21

     
      Perspectiva lui Ashthon

 
      Sunt... Nici nu știu... Derutat. Da, cred că așa pot numi starea prin care trec. Acum câteva ore totul era perfect. Jessica îl omorâse pe Jerry, obținusem ceea ce-mi dorisem, iar acum totul s-a dus dracului. Privesc mașinile care circulă pe șosea și înjur printre dinți, atunci când aproape intru într-o dubiță care frânează brusc în fața mea.
 
      — Cine ți-a dat, mă, carnetul? Cred că era handicapat!
 
      Scot capul pe geam și țip spre individul din fața mea, însă acesta mă ignoră. Apăs accelerația și-l depășesc, dar nu înainte de a-i arăta semnul păcii, când trec prin dreptul său. Idiotul! Să meargă pe jos, dacă nu este capabil să conducă. Mă credeți sau nu, la ora actuală mă enervează și o particulă de praf. Faptul că blonda mea a ajuns în spital, în comă, m-a nenorocit. Nu credeam că o să simt vreodată așa ceva, dar uite că Dumnezeu are alte planuri cu mine.
 
      Omul dur și nemilos, care emană doar superioritate, acum s-a schimbat. Poate iubi! Și este al naibii de greșit, n-ar fi trebuit să simt așa ceva, dar inima parcă a luat-o razna, nu mă mai ascultă. O simt cum mi se zbate în piept, cum vrea să fugă spre nenorocitul acela de spital, dar nu pot... Nu pot să mă întorc. Să o văd inconștientă, pe acel pat, plină de fire, nu, nu. Este prea mult. Am nevoie de puțină liniște, să-mi limpezesc mintea. Ăsta nu-s eu!
 
      Dau cu pumnul în volan și cald accelerația, până la podea, evitând la mustață o babă care tocmai traversa o trecere de pietoni. Privesc în oglinda retrovizoare, pentru a mă asigura că este bine, după care virez la stânga, îndreptându-mă spre Xender. După cele întâmplate, am nevoie de ceva tare.
 
      Nu pot înțelege cum de au făcut accident. Alexander este cel mai bun șofer, pe care-l știu, deci ceva este putred. Că veni vorba de el. Acum că a ajuns un invalid, ce dracu mă fac cu el? Doctorii spun că nu-s șanse de recuperare și că va rămâne toată viață într-un scaun cu roți. M-am certat cu proasta aceea, de doctoriță, vreo oră, timp în care am asigurat-o că va primi câți bani are nevoie, doar să-l repare, dar ea nu și nu. Îmi venea să o strâng de gât.
 
      Este unul dintre cei mai buni oameni ai mei, dar în starea actuală nu-mi este de niciun folos. Aș risca prea mult, dacă îl las în viață. Singura variantă ar fi să scap de el, cu toate că s-a dovedit a fi un om de încredere. Totuși o să rămână Xender.
 
      Îmi trec degetele prin păr, nervos, pentru a cincea oară în trei minute și înghit în sec. Mereu când zic că lucrurile s-au aranjat, trebuie să se întâmple ceva groaznic. Oricât ai vrea să-ți faci ordine în viață, barosanul din cer face El cumva și dă totul peste cap.
 
      Frânez brusc, la semafor, culoarea roșie schimbându-se pe neașteptate, aproape lovind un bărbat. Acesta se uită urât spre mine, înjurându-mă, dar eu scot mâna stângă pe geam și-i arăt semnul păcii. Verific telefonul, dar nimic. Niciun apel, niciun mesaj, nimic.
 
      Imediat cum culoarea verde, îmi luminează calea, apăs accelerația până la podea, demarând cu un scârțâit zgomotos de roți. La următoarea intersecție fac dreapta și după câțiva metri, opresc pe dreapta, trăgând frâna de mână. Pun ambele mâini pe volan și închid ochii. Stau așa vreo cinci minute, timp în care aștept ca inima să se mai potolească, să nu mai bubuie, în asemenea hal, în piept. Nicio șansă, zici că-i nebună.
 
      Bag telefonul în buzunar, alături de cheile de la mașină, după care deschid portiera și cobor, urmând să o trântesc în urma mea. Merg grăbit spre blocul în care locuiește Xender și sun la interfon. Melodia ritmată, care umple liniștea din preajma imobilului, mă calcă pe nervi. Ridic pumnul, pentru a lovi, tâmpenia aceea metalică, numită interfon, doar că un sunet de clinchet, mă anunță că ușa a fost deschisă. Mă împing în ea și pășesc în holul prost luminat și urât mirositor.
 
      Strâmb din nas și urc cele trei trepte, care mă duc spre lift. Ocolesc locul și apăs pe clanța de la apartamentul 3, intrând ca la mine acasă, în apartamentul omului meu. Muzica se aude destul de tare, iar un miros greu se simte în întreaga casa. Fum de țigară, iarbă și sex. Îmi dau ochii peste cap, atunci când intru în livingul acestuia și îl pot observa călare peste o tipă roșcată, siliconată din cap și până-n picioare. Mă așez comod în fotoliul ponosit și-mi dreg vocea. Cei doi nici nu se sinchisesc să mă privească, fiind prea prinși în treaba lor.
 
      — Ieși!
 
      A fost tot ce-am spus, dar vocea mea a sunat mult prea nervoasă și impunătoare. Imediat tipa mă privi speriată și îl împinse pe blond de pe ea, urmând să-și adune hainele de pe jos. Se băgă într-un colț, pentru a se îmbrăca, dar privirea mea o forță să fugă din apartament, goală. Netrebnicul de Xender, se trânti pe canapea și spuse plictisit:
 
      — Chiar era nevoie să fii un așa nemernic?
 
      Ridic o sprânceană, întrebător, după care îi fac semn spre sticla de whisky. Acesta se ridică leneș și îmi toarnă băutura maronie într-un pahar, urmând apoi să bea direct din sticlă. Privesc prin cameră și observ mizeria care ne înconjoară. De când a fost nevoit să o omoare pe Alice, a luat-o razna. Stă numai beat, se droghează mai des decât o făcea înainte, pfff, ce dracu? Stă numai drogat, cred că i s-a stafidit de tot creierul.
 
      Îmi scot pachetul de țigări din buzunar, urmând să pun una între buze, aprinzând-o cu o brichetă de pe jos. Trag cu sete din ea, simțind fumul cum mi se pierde prin plămâni, dar tot nu mă calmează. Un miros proaspăt de iarbă îmi ajunge la nări, știind imediat că Xender și-a aprins un nou joint. Sar, rapid, în picioare și din doi pași sunt în fața sa, lându-i otrava dintre buze. O arunc pe podea și o calc cu talpa adidasului, urmând să o strivesc sub greutatea mea. Îl privesc nervos și îi bag mâna în gât, ridicându-l de pe canapea. Vocea mea sună foarte agresiv:
 
      — Bagă-ți mințile în cap, idiotule! Alice s-a dus! Nu o vei găsi în alcool, droguri și femei! Revino-ți!
 
      Acesta mă privi, la rândul său, nervos și gata de atac. Îmi dă un pumn în gură, lucru ce n-am apucat să-l anticipez, obligându-mă să-i eliberez gâtul și să fac doi pași înapoi. El rămâne țeapăn în dreptul canapelei, privindu-mă scârbit. Tușește de câteva ori, după care spune:
 
      — Ce dracu mai vrei, A? Dacă ai venit să-mi faci capul pula, mai bine ai pleca.
 
      Dă să plece din cameră, dar următoarele cuvinte îl opriră:
 
      — Știu că ai iubit-o. Enorm. Și îmi pare rău că a trebuit să o omori, dar...
 
      — Îți pare rău?! Zău! Ție, niciodată nu-ți pare rău. Tu nu ai inimă! Tu ești un simplu monstru, care doar omoară și distruge vieți. Tu orice atingi, distrugi! Eu orice ating, distrug! Și doar din vina ta!
 
      Cu lacrimi în ochi, plecă din încăpere. Mă lăsă singur, cu vorbele sale răsunându-mi, iar și iar, în timpane. Oare are dreptate? Sunt un monstru? Cum adică n-am inimă? Eu o simt cum bate, deci am. Sunt sigur că nu a spus-o în sensul acesta. Pornesc în căutarea acestuia și-l găsesc în dormitor, cu o poză între degete.
 
      În drumul meu, spre el, am trecut pe lângă haine murdare, aruncate aiurea, peste sticle de alcool, goale, unele chiar sparte,  peste cutii de pizza, ambalaje de prezervative și nu în ultimul rând, câteva perechi de chiloți de damă, rupți. Omul acesta a ajuns o adevărată epavă, doar pentru că a îndrăznit să iubească. Să fiu sincer? Am o bănuială că o să-l urmez.
 
      Faptul că Jessica este în comă, că Xender aproape a înnebunit, că Alexander a ajuns o legumă, mă înclină spre nebunie. Din nou am rămas singur, la fel ca în copilărie. Parcă sunt menit să trăiesc doar în tristețe și suferință. Atunci când îndrăznesc să zâmbesc, să mă bucur de o rază de soare, care a ieșit și pe strada mea, boom, Dumnezeu mi le întoarce. Aduce tristețea și suferința. Cele două iubiri ale mele.
 
      Privindu-l pe blond cum suferă, ca un câine abandonat, simt cum creierul are nevoie de oxigen. Corpul îmi devine moale, imaginea mi se încețoșează, iar mici amintiri cu mine, copil, încep a se plimba prin fața ochilor. Închid ochii, strâng din dinți și scutur din cap, vrând să alung orice amintire din acea vreme.
 
      Mă apropii de el și îi smulg poza dintre degete. A sosit vremea să-l aduc cu picioarele pe Pământ, nu se mai poate. Toate au o limită, iar răbdarea mea nu este infinită. Am destule pe cap, nu mai îmi trebuie un țânc care bocește după iubita moartă. Rup rapid poza în care sunt cei doi, Alice și Xender, sărutându-se pe plajă, iar în clipa în care vreau să arunc bucățelele spre blond, mă trezesc cu un pumn în stomac.
 
      Nu anticipasem nici această lovitură, rămânând pentru câteva secunde fără aer, destul timp, pentru a primi o nouă lovitură. Un alt pumn în nas, de data aceasta. Capul mi se duce pe spate, iar o durere imensă, mă făcu să gem. Mâinile, pe care le aveam la burtă, le mut spre chip, mai exact spre nas, dar din nou sunt lovit. De această dată, simt pumnii săi, cum mă lovesc în repetate rânduri în stomac. Vreau să-i barez ploaia de lovituri, dar este foarte rapid și hotărât să-mi ofere o lecție, pentru că i-am distrus poza.
 
      Pumnul meu face contact cu obrazul său, lucru care-l ia complet pe nepregătite. Sincer, nu am idee cum de am reușit să ripostez, dar totuși mă bucur. Lovitura a fost destul de puternică, încât Xender a aterizat pe pat. Mă țin cu brațul stâng de burtă și cu palma dreaptă mă șterg la nas. Simt cum pielea îmi este udată de un lichid lipicios. Sânge. Nemernicul mi-a spart nasul. Bine, poate și eu am meritat-o. Dar totuși, minunatul meu nas.
 
      — Ai rămas aceeași jigodie de om. Orice până la tine și la orgoliul tău, imens, de mare șmecher. Nu uita, că dacă nu eram eu, n-ai fi ajuns omul de astăzi. Eu te-am luat de lângă cadavrul lu tac-tu, altfel ajungeai la școala de corecție. Om nerecunos...
 
      Pumnul meu îl lovi din nou, de această dată fix în tâmplă, spărgându-i arcada. Sângele începu să-i curgă, la vale, pe chipul său, palid. Amuzamentul i se citea pe chip. În ochi avea o sclipire drăcească. Știam că nimic bun nu o să iasă din asta. Fac câțiva pași în spate, am nevoie de timp, să mă calmez. Nu vreau să-l rănesc, mai rău decât am făcut-o deja. Însă acesta se ridică și vine spre mine, cu pumnii strânși, pe lângă corp și cu jumătate de chip, plin de sânge. Ajuns în dreptul meu, scuipă puțin sânge, direct lângă adidasul meu, apoi ștergându-se cu podul palmei la gură, continuă:
 
      — Fără mine n-ai fi reușit nimic. N-ai fi reușit să ajungi omul de astăzi. Eu am făcut toată munca grea, iar tu ai strâns laudele. Mi-e scârbă de tine.
 
      Mă analiza, din cap și până-n picioare, după care se întoarse cu spatele și porni spre noptieră. Simțeam cum fierb de nervi, nimeni, niciodată nu mi-a vorbit așa. Cum îndrăznește?! Și ce tot spune el acolo? Ba, din contră, fără el am reușit să-mi clădesc un nume în lumea asta mare. Mereu o să-i rămân recunoscător, pentru că m-a scos din casă, înainte ca poliția să ajungă, dar după aceea, eu am avut grijă de noi. Eu mă luam la bătaie cu toți, furam și cu timpul am ajuns să omor, alți oameni, ca noi să avem cu ce să trăim.
 
      — Cred că ai uitat cine a avut grijă de cine.
 
      Vocea mea, îl făcu să-și întoarcă privirea, plină de ură, spre locul în care mă aflu. Acesta nu mai este Xender pe care-l știam, prietenul din copilărie, persoana care a jurat că-mi va fi aproape la bine și la rău, care a spus că ar fi capabil să-și de-a viața pentru mine. Nu-l mai recunosc. Chipul său, însângerat, este transfigurat din cauza durerii sufletești, pe care o poartă de ceva vreme. N-am crezut că moartea roșcatei îl va afecta atât de mult. În asemenea hal să mă urască? Oare de aceea m-a tot evitat în ultima vreme?
 
      — M-am săturat de tine și de arfele tale de mare om. Știi ce ești tu? Ești un mare nimeni, care se crede șmecher, doar pentru că a avut fraieri care i-au păzit spatele, fiind mereu pregătiți să se sacrifice, pentru tine.
 
      Fiecare cuvânt rostit, parcă mă arde. Ura era prezentă în fiecare silabă spusă. Dorința de răzbunare se putea citit cu ușurință în glasul său. Dezgustul că a fost mereu în umbra mea, în sfârșit ieșii la iveală. Dar nu l-aș fi crezut capabil de așa ceva. Mereu l-am crezut fratele, pe care nu l-am avut niciodată, mâna mea dreaptă. Eram în stare să-mi dau viața, pentru el, exact cum am crezut că și el ar fi fost în stare. Dar uite că viața mereu te surprinde, uneori plăcut, iar alteori inimaginabil de nasol.
 
      Aud un zgomot metalic, înainte ca Xender să se întoarcă spre mine. Era un pistol. Pistolul său. Îl ținea în palma dreaptă, iar degetele sale îl îmbrățișau cu atâta nerăbdare, încât puteam să jur că aștepta asta de multă vreme. Oare este posibil să mă fi înșelat atât de rău în privința sa? Să fii crescut un șarpe la piept, o viață întreagă, iar eu habar să nu fi avut? Să-mi fii pus toată încrederea în cine nu trebuia? Dar totuși este vorba de atâta vreme, nimeni n-ar fi rezistat să joace teatru atât. Până la urmă ar fi cedat. Exact ca el. El a cedat abia acum, din cauza suferinței. Nu mai gândește logic.
 
      Trebuie să fie o glumă proastă, n-are cum să fie adevărat. Râd nervos și fac un pas spre acesta, doar că mâna sa, se ridică iute, cu pistolul îndreptat spre mine. Ridic mâinile în semn de stai dracului potolit și încerc să discut cu el, să-l distrag.
 
      — Xender, frate, lasă pistolul jos. Nu vrei să regreți mai târziu. Acum ești obosit, derutat, ai nevoie de odihnă.
 
      Îmi simțeam inima-n gât, urechile începuseră să mi se înfunde, iar palmele îmi transpirau. Știu din propria experiență că atunci când ești nervos, nu mai gândești lucid și acționezi din instinct. Xender este pur și simplu o bombă cu ceas, din clipă în clipă poate exploda, provocând pagube imense.
 
      — Am nevoie doar ca tu să mori. Să ajungi în Iad, pentru tot ceea ce m-ai pus să fac. Pentru Alice...
 
      Observ cum o lacrimă îi curse pe obraz, iar mâna în care are pistolul începe să tremure, semn că ezită. Înghit în sec și mă reped spre el, prinzându-i mâna întinsă, ridicând-o spre tavan, fix în clipa în care acesta apăsă pe trăgaci, glonțul ajungând în tavan. Urletul său animalic se auzi în întreg apartamentul, în timp ce eu mă luptam cu el, pentru a-i lua pistolul. Îi dau un pumn în stomac, dar nicio mișcare. Ținea pistolul ferecat între degetele sale lungi și încerca să îndrepte țeava acestuia spre mine. Încă cu degetele în jurul încheieturi sale, îi țineam mâna imobilizată, deasupra capului.
 
      Neatent fiind, primesc un cap în gură, care mă dezechilibrează, scăpându-i brațul din strânsoare. Trece de mine, ajungând în locul meu, iar eu cu mâinile la gură, mă întorc, precaut, spre acesta. Are fruntea plină de broboane de transpirație, iar venele de pe frunte îi sunt proeminente, arătându-mi cât de nervos este.
 
      — S-a zis cu tine, Spencer!
 
      Mă reped spre el, înainte ca acesta să facă vreo mișcare și îi trag un genunchi în stomac, urmat apoi de un pumn la coaste și continuând să-i prind capul cu palmele, lăsându-l în jos, rapid, spre genunchiul pe care l-am ridicat în același timp, de la sol. Impactul este unul dur, acesta căzând pe spate, arma sărindu-i din mână. Suspine de durere se aud în întreg dormitorul din partea atacatorului meu, acum rănit. Se zvârcolește pe podea și urlă din cauza durerii. Cel mai probabil i-am spart piramida nazală. Lovitura a produs un trosnet puternic, observând chiar câțiva stropi de sânge cum au sărit.
 
      Mă apropii de arma căzută pe podea, pentru a o ridica și nu mai sunt atent la Xender, care între timp se ridică, buimac, de pe jos. Îl aud cum înjură printre dinți și mă întorc spre el. Are chipul complet plin de sânge, nasul este crăpat, să zic așa, are rană deschisă, din cauza loviturii. Presupun că doare ca dracu. Își șterge palmele însângerate de pantaloni și scuipă sângele din gură, undeva în dreapta sa, zâmbindu-mi strâmb, astfel observându-i dantura însângerată. Arată ca naiba.
 
      — Chiar îmi pare rău.
 
      Singurele vorbe pe care pot să le rostesc. Îmi trec limba peste buzele crăpate și pline de sânge, după care dau să plec, dar nu înainte de al mai privi o ultimă dată. Este desfigurat, plin de sânge, dar ochii, acei ochi familiari sunt complet goi. Nu mai pot vedea nimic în ei, doar un mare abis. Dovada clară că eu doar distrug, nu fac nimic bun. Exact cum a spus el, doar că nu l-am crezut.
 
      Ar fi trebuit să-mi dau seama mai demult că eu aduc doar moartea, nimic altceva. Însă atunci când este să fie, nimic nu poate schimba destinul. Înainte de a ieși pe ușa camerei, Xender mă prinde din urmă, trăgând cu putere de mine, întorcându-mă cu fața spre el. Încerc să-i opun rezistență, doar că acesta cred că și-a acumulat toată forța posibilă și reuși să mă aducă cu fața spre el. Îmi prinde mâna în care aveam arma și trăgând de ea, aceasta se descărcă. O pocnitură puternică, răsună în liniștea casei. Blondul făcu ochii mari și căzu la picioarele mele, înainte ca eu să conștientizez ceea ce tocmai se întâmplase.
 
      Îl împușcasem! Priveam arma și nu înțelegeam ce se întâmplase. Privirea mi se mută pe trupul acestuia, care zăcea într-o baltă de sânge. Căzuse într-o parte, putând astfel să observ cum tot tricoul, cândva verde pal, se umple de sânge, începând de la abdomen spre piept. Cu mâinile tremurânde, se apasă pe rană, încercând să oprească cât de cât sângerarea, dar obține în schimb o grimasă de durere. Cu privirea îndurerată, spuse în timp ce-mi captă toată atenția:
 
      — Tu ești Moartea, cu chip de om!
 
      Reuși Xender să rostească, cu greu din cauza sângelui care începuse să-i invadeze gura. Tușind și scuipând sânge mă privi, pentru ultima oară, înainte să-și de-a ultima suflare, în fața ochilor mei. Capul acestuia, care acum o secundă era ridicat de la sol, câțiva centimetri, pentru a mă privi, se lovi de podea, atunci când și ultima sfărâmă de viață îi părăsi trupul.
 
      Sunt șocat. Încă nu înțeleg ce s-a întâmplat. Privesc arma din mâna mea, înainte de a privi spre trupul neînsuflețit al blondului, care mi-a fost alături de mic copil. Balta de sânge, acoperă cu rapiditate covorul bej, iar liniștea domnește între acești pereți.
 
      L-am omorât? Chiar l-am omorât! Dar eu n-am apăsat pe trăgaci. Ce se întâmplă? Cum este posibil așa ceva? Xender... Fratele pe care mi l-am dorit mereu, iartă-mă...
 
      Gândurile amestecate și confuze îmi sunt întrerupte de sirenele poliției, care se aud în depărtare. Cu siguranță, vrun vecin a sunat la 911, auzind împușcăturile și cearta noastră. Cu regret, privesc pentru ultima oară trupul inert al prietenului meu, după care așez pistolul la betelia blugilor și pornesc grăbit spre ieșire, dar nu înainte de a trage pe mine, în grabă, un hanorac, găsit pe un dulap. Așez gluga acestuia mai mult pe frunte, astfel ascunzându-mi cât de cât chipul și imediat cum calc în afara apartamentului, încep să alerg spre ieșirea din bloc și spre mașina mea.
 
      Aud pași în urma mea, câteva voci care strigă după mine, dar nu-mi pasă. Grăbesc pasul și evit la mustață piciorul unui bărbat care încerca să-mi pună piedică. Sar peste acesta și aproape ies prin geamul ușii metalice, care face legătura cu aerul curat al serii, dar ca prin farmec, nimeresc butonul care deblochează închizătoarea clanței și scap de oamenii care încercau să mă oprească.
 
      Nu știu cât timp am petrecut în apartamentul morții, dar afară s-a întunecat. Încă un avantaj, pentru mine, astfel fiind greu mulțimii să-mi descopere chipul, acoperit de glugă. Alerg spre mașină și imediat pun mâna pe mânerul portierei și o deschid, aruncându-mă pe scaunul șoferului. Scot cheile din buzunar și le bag în contact, trezind motorul la viață și apăsând accelerația până la podea. Trebuie să plec cât mai repede de aici, sirenele poliției se aud din ce în ce mai tare.
 
      Las farurile stinse și pornesc la drum. Trec cu viteză pe lângă cei care au ieșit după mine, din bloc, fiind sigur că n-au avut cum să-mi vadă plăcuțele de înmatriculare. Virez la dreapta, trecând pe roșu deja de două ori, dar nu-mi pasă, trebuie să mă ascund. Aprind farurile, pentru a nu atrage atenția asupra mea, încetinind bolidul și încercând să mă comport cât de normal se poate. Norocul meu că îmi ascult instinctul, pentru că imediat din stânga mea, văd cum fac virajul, cu viteză, echipajele de poliție și o ambulanță, toate cu sirenele pornite.
 
      Nici nu mă bagă în seamă, fiind concentrate să ajungă la apartamentul blondului. Imediat cum au făcut stânga, din nou, exact de unde venisem eu și nu i-am mai putut vedea în oglinda retrovizoare, am călcat accelerația, zburând pe șosea. Nu am idee unde merg, dar știu sigur că nu acasă. Amprentele mele sunt peste tot, cineva sigur a văzut mașina, deci o să se găsească vreunul să o descrie, iar poliția se chinuie de ceva vreme să pună mâna pe mine, exact de asta au nevoie.
 
      Dau cu pumnul nervos în volan și înjur de toți sfinții. Așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple, era cel mai bun prieten și camarad. Totul a pornit de la o pizdă. Fiind atent la drum, scot cu degetele de la mâna dreaptă o țigară din pachet, punând-o între buze si aprinzând-o imediat. Trag fum după fum, simțind nevoie de a mă calma, doar că nu reușeam. Furia creștea, ca un fir de iarbă în bătaia soarelui. Am rămas singur, din nou. Eu nu-s făcut să am pe cineva lângă mine. Tot ce ating, distrug, mai devreme sau mai târziu. Mama, tata, Xender, Jessica, Alexander toți, dar toți au murit sau au suferit într-un fel sau altul. Dacă nu m-ar fi cunoscut niciunul, acum cu siguranță totul ar fi fost bine. Fiecare fericit, alături de cei dragi.
 
      Furios din cale afară, arunc mucul de țigară pe geam și strâng volanul între degete, atât de tare, încât buricele degetelor mi se albesc. Virez iarăși la dreapta, spre nicăieri. Conduc cu speranța că îmi voi găsi liniștea, dar nu știu de fapt unde merg. Sunt confuz. Rănit. Sunt un monstru, un adevărat abis, pentru mine și pentru cei care-i cunosc. Mereu când îndrăznesc să fiu fericit, chiar și pentru un minut, cineva trebuie să aibă de suferit. I-am pierdut aproape pe toți. Singura care mai este, încă în viață, ar fi Jessica. Dar și ea este într-un spital, cu șanse aproape 0 de supraviețuire.
 
      Urletul meu animalic, este cel care se aude în liniștea nopții, atunci când am simțit că totul se destramă în jurul meu. Din nou, simt cum inima mi se frânge, exact ca atunci când eram copil. Mă simt al nimănui, mă simt gol, mă doare inima, sufletul, totul. Este atât de dureros. Vreau să înceteze. Tot ce-mi rămâne de făcut este să-mi găsesc o casă nouă, să dispar pentru o vreme, până când lucrurile se vor mai liniști pe aici. Moartea lui Xender va deschide Cutia Pandorei, iar toți polițiștii din zonă or să fie pe urmele mele. Mulți îmi vor capul, iar acum este șansa lor. Grăbit întorc mașina în mijlocul drumului și pornesc spre un nou viitor.