ÎMBRĂȚIȘAREA LUI LUCIFER: Cerul de Opal (III)

Capitolul 51: Nasterea Luminii

Ura mea este vizibila, dar figura lui nu exprima foarte multe. Are buzele stranse, ochii ingrijorati, maxilarul inclestat, dar nu indrazneste sa scoata o vorba.

- De ce i-ai ucis trupul?! Spune-mi acum!

- Stii prea bine de ce... zice el incrancenat.

- Razbunare?! Asta e tot ce imi poti spune?

- Kael era unicul care statea cu adevarat intre noi doi. Te-ar fi dus inapoi in Opal, si stii ca nu pot lasa sa se intample una ca asta. A fost alegerea lui!

- L-ai silit sa aleaga, fiindca tie nu-ti pasa de liberul arbitru al niciuna dintre noi; inca de la inceput, ai folosit tertipuri si jocuri murdare! Esti o scursoare!

Ochii lui se ingusteaza, semn ca a inceput sa se enerveze, dar degetele imi ating chipul oarecum timid, cercetandu-mi figura chinuita.

- Nu esti tu insuti acum... Nu stii ce vorbesti.

- Nu ma atinge, nu pot sa indur!

- Lauryel, suferi... Lasa-ma sa-ti curm suferinta...

- Acum joci rolul mantuitorului? O stim amandoi, tot ceea ce te intereseaza este Lumina... Ce-ai sa faci acum? Fiindca nu ma poti elibera fara voia mea!

- Te inseli... Purtatoarea Luminii este la fel de importanta ca si Darul. Nu am de gand sa te las sa te sinucizi din cauza vestitei tale incapatanari!

Am mugit, tinandu-ma de manerele scaunului, chircindu-ma, cu capul lipit de spatar si spatele incovoiat. Urletele mele au acoperit intreaga vale. Apropierea lui e insuportabila! Lumina vrea sa se nasca, dar ma impotrivesc cat pot de mult.

- Crezi ca faci voia Opalului prostindu-te pe altar?! striga Lucifer. Iata, profetia s-a implinit, toti chematii sunt la locurile lor. Tot ce trebuie sa faci e sa accepti!

- Sper sa arzi, asa cum a ars si Kael... Fiindca niciodata nu te voi ierta!

Am tras adanc aer in piept, sufland apoi cu putere pe nari, dorindu-mi sa-l scuip.

- De indata ce... ingaim eu, dar glasul mi se frange. De indata ce scap, o sa...

- Lasa-ma! zice el impunator.

Incuviintez din cap, cu lacrimile tasnindu-mi din ochi, apoi mana lui imi cuprinde mijlocul. Degetele strang centura, care se sparge pe loc in doua bucati.

Aud un sunet sec, semn ca s-a izbit de piatra, iar durerea m-a cuprins acum cu valvataie. Printul se ridica in picioare, tinandu-ma de umeri, lipindu-si fruntea de a mea. Imnul a devenit mai viguros acum, sau poate gemetele mele nu mai sunt asa de puternice. Valurile agoniei sunt potolite de bratele lui, care ma inconjoara.

Corpul, hainele, parul meu, au devenit sursa de lumina. Pantecele se framanta, se misca, se despica, lasand sa se intrevada o fanta, iar dedesubt... sangele meu.

Am tipat, am tipat cat am putut de tare, iar Printul mi-a atins fruntea cu degetul mare, murmurand niste cuvinte, care nu se stie de unde au venit, ce vant le-a adus sau de ce le-a simtit. Sunt vorbe pe care nu credeam sa le aud vreodata.

- Te rog, nu muri... murmura el speriat.

Hipnotizat de sangele care a izbit altarul, el imi cuprinde figura in palme.

- Nu ma lasa singura! zic cu disperare, uitand de toata dusmania mea.

- Oh, Layra... Nu as face niciodata asta!

De indata ce mi-am auzit numele vechi, Lumina a izbucnit din mine ca o explozie, orbindu-ma... Pupilele negre ale Printului capata sclipiri aproape ireale.