- Ce se intampla? De ce ma simt de parca sunt pe cale sa adorm?
- Am intrat in casa Cucernicei Maici. Aici lumina si puterea ei ard necontenit, nestapanite de umbre.
- Cucernica Maica? Dar Nyria, nu tu erai conducatoarea de drept?
Ea se opreste cateva clipe si se rasuceste usor, tinandu-se de marama.
- Doar in lipsa ta, Veghetorule...Insa cea care ar fi trebuit sa ne conduca a fost demult inlocuita de Denaida...
Simt un fulger cum mi se aprinde in minte si inima imi bate ca nebuna. Aripa mi se deschide si lumina se imprastie fara voia mea, starnind un suier de vant. Rasuflu adanc si simt lacrimile cum tasnesc la coltul ochilor. Oare este posibil? Auzisem povestile, dar niciodata nu le-am crezut...Preoteasa Denaida, cea care a luat locul surorii ei mai mari, prin viclenie si minciuna...O uzurpatoare sau poate...un om sacrificat?
- Nici una, nici alta...Ea doar a urmat ordinele adevaratei Maici, prima pe numele ei, Vazatoare cu Duhul si cea mai mare tamaduitoare din toate timpurile...
- Nu, nu-mi spune numele ei Nyria...Nu as putea indura!
Ea imi strange mana, dandu-mi curajul care imi lipseste. Eu, unul dintre cei Sapte, tremur ca o frunza, chiar mai rau decat la prima mea batalie cu Lucifer. Sabia imi zdrangane la sold si imi cercetez hainele murdarite de sange, gandindu-ma ca nu pot sa ma arat asa in fata ei.
- Nu vrei sa o cunosti? sopteste sora mea.
- A murit din cauza mea! Cum as putea sa ii mai vad ochii?
- A murit ca sa te protejeze! Tu erai copilul sfant, nascut in zi de Semiluna. Sacrificiul ei nu a fost in van, Lauryel...
Apoi se opreste, simtind ca a vorbit prea mult si rusinandu-se de faptul ca mi-a pronuntat numele ceresc. Ii pun mana pe umar, linistindu-o, zambindu-i, mirata de focul din cuvintele ei. Blanda Nyria. Mereu ca oglinda unui lac si cu glas de privighetoare, dar insetata de adevar.
- Daca nu te superi, trebuie sa fie singura cu ea...
Ea inclina din cap fericita, ca si cum asta e tot ceea ce voia sa auda.
- Bate in usa de trei ori si apoi striga "Pelerinul". Te asteapta.
O apuc pe fecioara de maneca, chiar inainte de a ma parasi.
- I-ai spus ca sunt aici?
- A vazut cine esti dinainte ca armata sa intre in cetate. Stia ca va sosi aceasta zi si a prevestit-o, dar nu a vrut sa ne spuna mai multe.
Pasii ei usori se pierd pe dalele albastre, iar eu urc ultimele trepte care duc spre poarta alba, incadrata de trandafiri din lumina rosie. Trandafirii pulseaza in mod straniu, ca si cand ar urma bataia unei inimi si aud un cor de voci femeiesti gadilandu-mi urechile. Imi musc buzele, simtindu-mi sufletul cuprins de sperante si in acelasi timp de frica. Oare ce imi va spune atunci cand ne vom intalni? Nu imi pot plasmui nicidecum chipul ei, dar imi amintesc pletele lungi si blonde si o pereche de ochi de azur, care ma urmareau neincetat. Am ajuns in fata usii si mana mea zgariata si acoperita pe alocuri de sange inchegat se strange, iar pumnul loveste scurt de trei ori.
- Pelerinul!
Poarta se deschide spre interior, miscandu-se de una singura, dezvaluind o sala maiestuoasa, acoperita cu marmura ca neaua. In capat, vad un stejar alb, infipt parca in miezul acestei case, care isi trage seva de foc de undeva de dedesubt. Nu are frunze, ci doar crengi care serpuiesc si imbraca pe alocuri tavanul. In fata copacului se vede o silueta imbracata in haine lungi pana-n pamant. O femeie sta cu spatele, uitandu-se spre acele crengi si spre ferestrele uriase. La auzul miscarilor mele, se intoarce si ramane pe postament, intr-o postura demna, hieratica, cu mainile impreunate si capul drept. Ma mai despart doar cateva trepte de ea, trepte pe care nu pot sa le urc, fiindca genunchii mei sunt moi si sunt sleita de puteri. Ea imi simte nelinistea si se pogoara asemeni unei fiinte celeste, calcand feeric pe dale cu acele incaltari usoare, fosnind din roba tesuta cu fir de argint.
Vederea mi se tulbura din cauza cristalelor din ochi si nu pot sa deslusesc ce se intampla, dar imi fac curaj sa merg in intampinarea ei si ne regasim undeva la baza postamentului. Se opreste la o lungime de brat si isi da peste cap voalul care ii acoperea pletele, vrand sa se arate in intregime. Acest gest sacru, care nu se repeta decat la marile sarbatori, imi trezeste o amintire de demult. De o seara in care sugeam la sanul unei femei de o frumusete neobisnuita, care ma alinta cu mirosul de trandafir salbatic din pielea ei. Acelasi miros imi inunda acum narile. Femeia arata putin mai batrana decat mine si poate fi lesne confundata cu o sora de-a mea, dar inima nu face greseli.
- Mama?
Ea intinde mainile intr-un gest de oferire, chemandu-ma mut si barbia ii tremura din cauza lacrimilor. M-am repezit si i-am strans degetele, iar ea imi mangaie fata cu gesturi tandre.
- Mi-au obosit ochii de cand te astept, ingerul meu! glasuie ea si ma cuprinde la piept, fara sa ii pese ca sunt murdara si plansa.
- Am crezut ca te-am pierdut pentru totdeauna! murmur eu la sanul matern, redevenind pentru o clipa Layra pamanteana, care avusese candva o nascatoare.
- Esenta mea a supravietuit jungherului lui Lucifer si stand ascunsa in Locasul Luminii, te-am urmarit...Lasa-ma sa iti vad chipul...
Mainile calde imi cuprind fata si ochii nostri de culoare ingemanata se privesc adanc. Aripa mea iese degraba, asa cum se intampla cand nu ma pot controla si ea vede atunci ciotul ramas de la cealalta.
- Oh, nu! Ce s-a intamplat cu cealalta parte a ta?
- Ce sa se intample? Rani de razboi... zambesc eu printre lacrimi.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
