Decepția

XCVIII.Stoic

Ridicându-mi privirea, ochii mei au trecut scurt peste corpul fratelui meu, revenind la poziția în care mă aflam, ochii mei ațintindu-se din nou asupra luminilor slabe emanate de strada plină, nebăgând în seamă prezența sa. Știam că era aici să mă convingă să revin la normal dar el nu putea înțelege prin ceea ce treceam eu, cu toate că avea impresia că o făcea. Louis nu îmi va cunoaște suferința niciodată. Pentru o secundă, crezusem că îmi imaginasem dar odată ce m-am întors din nou spre el, i-am observat ochii obosiți și privirea căzută. 

-Și mie îmi e dor de ea. 

Pufăind ușor, am continuat să-l evit, nevrând să încep o discuție cu un om pe care l-am urât întreaga mea viață. Iar odată ce am aflat câte îi făcuse sau ce urma să îi facă Antoniei, furia a crescut și mai mult în mine. Nu credeam vreodată că aveam să ne împăcăm pentru că personalitățile noastre erau atât de diferite încât era imposibil să nu ne lovim unul de celălalt. Nu îmi doream nimic de la el și adevărul era că în acest moment, totul îmi aducea aminte de ea, până și el. Nu îl puteam privi, nu mă puteam afunda într-o nouă cădere nervoasă din care puteam să nu mai ies vreodată, el era o amintire a ei iar acest lucru era pur și simplu crud. 

-Trebuie să-ți revii, frate. Ea nu mai este. Ea nu mai e! 

Știam că se impacientase, ultimele sale cuvinte ridicându-se din cauza nervilor și nopților nedormite, era evident că suferea în felul său. Dar nu puteam, nimic din ce ar spune nu m-ar face să-mi revin. Uram totul, mă uram pe mine pentru ce s-a întâmplat dar cumva m-am auzit rostind primele cuvinte din ultimele două luni. 

-Cum ai reușit tu? 

Crezusem că nu auzise dar după câteva momente de liniște, i-am auzit pașii apropiindu-se, simțindu-i prezența în apropierea mea. Cu toate că nu era direct în fața mea, era atât de aproape încât puteam să-și simt căldura emanată de trupul său. 

-Nu am reușit. Am învățat să trăiesc cu durerea. Știi ce mi-a spus înainte să se întâmple totul? 

Ochii mei s-au întors spre el, privindu-i mina tulburată, oftatul urmat dintre buzele sale făcându-mă mai curios decât am fost în ultimele luni. 

-Louis, nu m-ai iubit niciodată. Ai iubit cât de mult te iubeam eu.

Înghițind în sec, vocea sa s-a auzit în întreaga cameră, făcându-mă să mă cutremur la auzul cuvintelor sale. Păreau atât de sincere și totuși, nu au reușit să miște nimic în sufletul meu împietrit. Cu toate că ce îi spusese Antonia dovedea din nou și din nou că nu îl mai iubea pe Louis, nu puteam să mă bucur pentru nimic. 

-Ai nevoie de timp dar nu vei reuși nimic dacă nu încerci. 

Cuvintele sale au rămas în mintea mea și odată ce am auzit ușa închizându-se în urma sa. Liniștea a cuprins din nou camera, pierzându-mă a suta oară în propriile gânduri, tristețea învăluindu-mi trupul și făcându-mă să mă cutremur. Eram un dezastru, o nebunie fără ea și nu știam cum urma să trec peste tot ceea ce simțeam acum, asta dacă aveam să reușesc vreodată.

*

Picioarele mele se mișcau cu atât de multă determinare, arzând în interior din cauza adrenalinei care îmi pompa sângele, neștiind cum aveam să-mi potolesc respirația iregulară până aveam să ajung la destinație. Știam că mai devreme sau mai târziu aveam să mă aflu în această situație iar momentele petrecute închis în acea cameră infernală mi-au făcut mai mult rău decât trebuia; era evident că îmi doream să scap din acest loc mai repede decât picioarele mele se puteau mișca, gândul că aveam să îl văd pe Kramph după atât de mult timp în care i-am evitat ordinele făcându-mi sângele să curgă și mai puternic prin vene. 

Am încercat să evit privirile șocate ale celor din jur, gândurile care treceau prin mintea acestora neinteresându-mă în mod particular, privirea mea rămânând stoică până ce ușa biroului șefului a fost zărită de mine. Nu credeam că avea să fie prea încântat dar nu plănuiam să mai stau pe aici să aflu exact ce dorea să spună, intenționând să părăsesc această locuință imediat după ce îl voi informa. Nu m-am obosit să bat odată ce am ajuns în fața ușii din lemn, intrând în birou fără vreo scuză, nevrând să atrag atenția tuturor cu toate că era imposibil având în vedere că atenția nemernicilor era îndreptată asupra fantomei care ieșise la lumină după multe luni de încarcerare. Închizând ușa în urma mea, ochii mei s-au ațintit pe figura bărbatului care mă privea fără pic de emoție, părându-mi că se așteptase la o astfel de discuție. 

Arăta exact ca înainte, o umbră sub ochi fiind singurul lucru care îl făcea mai bătrân, ochii săi de gheață rămânând fixați pe trupul meu, neschițând absolut nimic. Respirând cu greu, m-am așezat în fața sa, degetele mele cufundându-se în palmele transpirate, ștergându-le de marginea pantalonilor. Puteam să fac asta, aveam nevoie să las totul în urmă, altfel nu aveam cum să-mi revin. 

-Am terminat. Am ieșit. 

Cuvintele mele, oricât de ferme păreau, înăuntrul meu știam că nu era nimic ce puteam spune cu adevărat pentru ai demonstra lui Kramph acest lucru. Nu va accepta nimic din ce aveam să îi spun, îl cunoșteam mult prea bine- nu era genul de om pe care îl puteai păcăli. 

-Nu. 

Închizându-mi ochii, am încercat să-mi păstrez calmul, nedorind să risc un nou exces de furie să se dezlănțuie. Răspunsul său era simplu și cu toate că era previzibil, o parte din mine și-ar fi dorit ca rezultatul său fie diferit. 

-Nu ți-am cerut permisiunea. Nu mai vreau să stau în locul acesta, nu pot da ochii cu oamenii care îmi aduc aminte de ce am pierdut. 

Ridicându-mi corpul, am înaintat spre ușă, oprindu-mă odată ce sunetul emanat de pumnul său lovind lemnul biroului m-a făcut să mă opresc, întorcându-mă spre el. Ochii săi de gheață pâlpâiau în lumina emanată de candelabru, focul din ochii săi vorbind despre pericolul care pândea. 

-Nu ai de ales. Nu pleci nicăieri! 

Tonalitatea vocii sale s-a schimbat radical, observând furia în modul în care cuvintele i-au părăsit buzele, fiind mult prea razant în a-mi tăia intenția de a pleca de aici. Dar nu aveam de gând să mă las, era necesar să pun capăt acestei etape din viața mea. Ea va rămâne mereu cu mine și chiar dacă îmi va fi imposibil să trec peste cele întâmplate cu totul, știam că în final ea nu și-ar fi dorit din partea mea ceea ce am ajuns să fiu. 

-Nu am de gând să rămân aici iar tu nu îmi poți spune nimic pentru a mă oprii. 

Cuvintele mele de data aceasta erau mult mai ferme odată ce mi-au părăsit buzele, strângând cu putere din pumni, nările mele expirând aerul puternic pe care îl ținusem până acum în plămâni. Tot ceea ce era aici îmi amintea de ea, mai ales Milton Kramph. De la el a început totul iar dacă eu nu aș fi acceptat să mă infiltrez în Organizație, nu aș fi avut ocazia să o întâlnesc. Am privit-o atât de mult timp de la distanță încât odată ce ne-au fost făcute prezentările, credeam că totul era un vis; dar am ajuns să o cunosc, am ajuns să vreau să fiu alături de ea mereu. Am vrut să-i intru în sânge, iar ea era dispusă să se lasă pradă demonului din interiorul meu. 

Dar totul se schimbase radical. Nu credeam că avea să existe un moment în care lumea avea să-mi pice în modul în care a făcut-o atunci când am pierdut-o pe Antonia, nu am crezut că exista suferință mai mare decât pierderea persoanei care însemna totul pentru tine dar de fiecare dată când credeam că totul începea să se întoarcă în favoarea mea, lumea mă dădea din nou peste cap. Nu am avut credință niciodată, nu am fost o persoană care să recurgă la zeități când oamenii îi greșeau sau viața devenea grea, dar în momentul în care am auzit vocea lui Kramph răsunând cu putere în încăpere, tot aerul mi-a fost smuls din plămâni, respirația mea oprindu-se încercând să înregistrez ceea ce tocmai a rostit nenorocitul de Milton. 

-Nu poți să pleci! E în viață, Harry. Antonia e în viață.