O zi în plus

Capitolul 19 - În reflexia cristalelor

     Există versurile melodiei traduse în engleză. Recomand să le citiți, sunt chiar frumoase. (Unravel - Tokyo Ghoul) 

     Intrăm în conac și ieșim în grădina din spate. Aveam impresia că era destul de mică, ținând loc doar cupolei, dar m-am înșelat. Dacă mai făceam doar câtiva pași la stânga, ajungeam în spatele conacului, unde se continuă grădina.

     Îmi ridic, cu grația unei feline, rochia lungă atunci când poteca din piatră se termină și pășim pe iarbă. Felinare cu lumini albe sunt atârnate de stâlpuri din fier sau așezate pe suprafețele pietrelor netede. Aici, totul este mult mai natural și simplu.

     Aud pahare ciocnindu-se și multe persoane necunoscute discută la o masă lungă. Așa cum mă așteptam, nu mă simt deloc în largul meu printre nobilii tineri și partenerele lor.

     Brusc, liniștea se așterne printre șoapte și râsete. Prințul este aici și toți, mai puțin eu, îl privesc și îl studiază din cap până în picioare. Pot crede că sunt încântați să aibă parte de o asemenea onoare, aceea de a sta la o masă cu Keyron, dar nicio emoție de pe chipurile lor nu emit aceste gânduri.

    Băieții se ridică în picioare imediat, acompaniați de valsul pe care-l fac multele materiale ce alcătuiesc rochiile fetelor. Cei ce stau cu spatele la noi se întorc mecanic, ne scrutează din priviri, apoi își reiau pozițiile inițiale și se așază, la loc,  în scaunele albe, cu spătare pline de modele complicate.

     — În sfârșit un chip străin printre noi, se trezește unul dintre nobili vorbind. După atât de mult timp, domnișoara Irene nu ne mai onorează cu prezența?

      Îl simt pe Keyron cum se strânge, gata parcă să se năpustească asupra lui. Brațul său se încolăcește mai aspru în jurul mâinii de care mă ține. Vreau să mă trag din strânsoarea sa, dar ceva mă oprește. Se relaxează brusc și îi aruncă un rânjet straniu, apoi mă trage ușor după el, pentru a mă plasa pe scaunul rămas liber. Aveam dreptate când mă gândeam că nu sunt tocmai comode, dar nimeni nu pare să fie deranjat de acest lucru.

    Unii îmi aruncă priviri în treacăt sperând, probabil, că nu îi observ, iar alții nici nu se sinchisesc să își mascheze curiozitatea. Keyron nu mi-a spus că partenera lui pentru acest eveniment a fost dintotdeauna sora lui, iar faptul că, dintr-o dată, eu sunt înlocuitoarea Prințesei aruncă luminile reflectoarelor exact asupra mea. Oare aceasta este intenția Prințului? Sub pretextul cărui motiv?

     — Luna e sus, domnilor, rostește Keyron impasibil. Pregătiți-vă.

    Toți cei prezenți își ridică capetele, un aer entuziast decorându-le figurile. Nu pot să nu admir veșmintele lucioase, din diferite materiale scumpe, cu care sunt acoperiți. Fracurile băieților, sfârșite în cozi de rândunici, se leagănă în bătaia slabă a vântului atunci când se dezlipesc de scaune. Tălpile pantofilor lor presează iarba moale, fără zgomot. Privesc înspre Keyron, cum le urmează mișcările, dar aleg să nu mă grăbesc, știind, din cele văzute, că fetele se ridică abia după ce toți băieții o fac. Mă uimește faptul că totul se petrece cu o așa rapiditate, dar sentimentul nu persistă multă vreme, amintindu-mi că cei prezenți erau acolo, poate cu mult înainte de venirea noastră.

    Rochiile bogate în materiale colorate scot un sunet straniu în dans cu rafalele, un sunet aproape sâcâitor pentru urechile mele, dar aleg să nu mă concentrez pe acest lucru. Mă apropii de Prinț și-l las să mă cuprindă iarăși de braț.

     Legend apare din umbrele conacului cu mâinile ridicate spre cer. Două dintre degetele lui formează cerculețe și se agită în aer, ghidând fiarele de cristal, care aterizează la o distanță semnificativă una de cealaltă. Iarba se agită în bătaia vântului produs de aripile lor prețioase, iar soliditatea de care dau dovadă zguduie pământul.