Capitolul 32 - Luptătorul care a știut să piardă

519 93 38

Înainte de toate, Paște fericit!

     Încheieturile mâinilor îmi ard puternic din cauza cătușelor aspre în care stau de mai bine de o noapte și o jumătate de zi. Keyron cred că a adormit în sfârșit în celula alăturată mie, dat fiind că îi aud respirația profundă în antiteză cu liniștea grea din aer.

     Dacă nu eram conștientă de timpul scurt în care am ajuns aici, nu l-aș fi crezut pe Keyron când mi-a relatat că în minutele în care eram pe tărâmul viselor am fost aruncați în cuști și aduși în zbor.

     Mă simt obosită și învinsă. Singurul lucru care mă determină să zâmbesc acum sunt imaginea lui Theo și a lui Cole fugind spre libertate. Știu însă că ei nu s-au așteptat vreodată ca eu să fiu cea care se sacrifică în joc. La naiba, nici eu nu m-am așteptat, dar presupun că aici se termină totul. Nu o să regret niciodată deciziile pe care le-am luat în ultima vreme. Tot ce am încercat să fac până în prezent a fost spre binele tuturor celor din jur.

     Și totuși… de ce plâng?

     Pentru că mi-am condamnat frații la moarte doar din egoism? Eu sunt vinovată pentru moartea tuturor Visătorilor, căci n-am știut cine sunt de la bun început? Moriss și Mirona și-au dat viețile în zadar și nici măcar n-am fost sinceri cu ei în legătură cu proprii lor copii. Acum urmează să murim amândoi. O simplă fată de la Periferii și un Prinț trădător.

     Gândurile îmi sunt întrerupte de pașii unor pantofi cu toc. Cătușele prinse de perete nu-mi permit să mă deplasez, dar nici nu e nevoie. Imediat ușa din gratii se deschide de mâna unei fete într-o rochie pompoasă. Irene poartă culori deschise și strălucitoare, o rochie de un cireșiu îndrăzneț cu un decolteu în formă de inimă și o fundă mare în spate. Panglici aurii îi cad alene pe umeri din cocul lejer prin sus și două șuvițe cu sclipici argintiu, asortate cu machiajul și pantofii, îi înconjoară fața. Oricine care nu o cunoaște pe Irene ar spune că este într-adevăr o Prințesă demnă de Norkdeal. Cei care o cunosc câtuși de puțin știu că e nefericită, iar statutul de Prințesă nu-și are locul acum.

     — Am adus mâncare și apă, știu că nu v-au dat nimic, spune ea venind lângă mine.

     Irene ține în mâini o sticlă și două farfurii adânci.

     — Cum ai reușit să intri? o întreb.

     — Se ține o petrecere afară, mă lămurește. Nu e nimeni de gardă.

     Aproape mă înec cu apa pe care mă ajută să o înghit, apoi pufnesc. Normal că se sărbătorește prinderea celor mai periculoși trădători pentru orașul ăsta blestemat. Irene îmi observă imediat expresia feței.

     — Nu se bucură nimeni de faptul că Prințul moștenitor urmează să fie executat. Cel putin nimeni din regalitate.

     Vorbele ei îmi ridică un semn de întrebare. Dacă nu acesta este motivul petrecerii, atunci care? Credeam că Regele nu acceptă un urmaș pe care nu-l poate controla, așa cum e Keyron. Un mic banchet în cinstea unei justiții corecte este perfect pentru a demonstra încă o dată că Regele domnește peste Norkdeal.

     — Legend s-a întors și a recâștigat încrederea deplină a tatei. Toți nobilii exilați vreodată sunt aduși înapoi. Se instaurează Iadul în Palat, spune Irene pe o voce joasă, tremurătoare.

     — Poftim? Dar nu înțeleg de ce… de ce ar face Regele așa ceva?

     — Nu știu, răspunde ea. E ca și cum vrea să ne autodistrugem. Mama nici nu iese din camera ei, mi s-a spus că e bolnavă. Ceva se petrece Avril. Nu știu ce aveați voi de gând să faceți și nu-mi pasă, dar o să vă scot de aici cu orice preț, promit.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!