Capitolul 17 - Sfârșitul

1.1K 188 86

🎶 Ești gata?
E timpul să preiau conducerea

Eu sunt șeful acum
Nu o să mă prefac
Nu atunci când tu ești la pământ
Acesta e jocul
Și ai face bine să vi să joci
Obișnuiam să ascund cine eram
Acum mă eliberez
Îmi iau propriile decizii
Da, eu conduc spectacolul
Așa că lasă luminile aprinse
Nu, tu nu mă poti controla... 🎶 

     Pietrișul îmi sfârtecă materialul negru al pantalonului și simt cum îmi străbat pielea genunchilor. Dacă m-aș uita în spate, sigur aș observa o dâră roșie subțire urmărindu-mă. Însă, în schimb, o baltă mai mică de sânge mă întâmpină din față, semn că antrenamentele băieților nu au fost, ca și altădată, mult prea prietenoase.

     Încerc să mă concentrez pe florile ce colorează peisajul și răsuflu ușurată când genunchii mei sunt întâmpinați de betonul rece, dar mult mai blând cu pielea mea, în mare parte, împrăștiată prin partea băieților.

     Sunetul mecanic al gărzilor încă îmi deranjează timpanul, cu fiecare pas pe care-l fac. Brațele lor reci îmi transpun fiori prin tot corpul.

      Irene se apropie de noi, dar nu îndrăznește să spună ceva. Chiar nu m-aș fi așteptat să văd pic de îngrijorare pe chipul ei, dar iat-o chiar acolo. Celestia stă în dreptul ei și urmărește confuză imaginea din fața ochilor săi. Văd cum face un pas spre mine, dar Irene își impune brațul rigid, oprind-o în loc, apoi safirul ochilor mei se îndepărtează de lumina de afară.

     Nici realizez momentul în care Gărzile mă târăsc pe coridoarele părții fetelor și ajung la ușa camerei mele. Sunt aruncată și aterizez pe burtă, lovindu-mă cu obrazul de marmura dură, apoi ușa se închide în spatele meu și aud cheia rotindu-se în yală.

     Credeam că sentimentele de demult, de dinainte să stau în preajma Prințului, nu vor mai reveni niciodată. Frica de a nu fi prinsă, mereu pe fugă, frica de a nu rămâne singură în această lume nebună mi-a fost străină în acest puțin timp de când mi-am dat seama că pot să mă folosesc de ceilalți în aceeași măsură în care se folosesc și ei de mine. Nu m-am așteptat ca toate temerile mele să se adeverească într-o singură zi.

     Și totuși, nu e chiar atât de rău.      M-am îndepărtat fără intenție de frații mei, am luat propriile decizii și am ajuns mai departe decât am fost vreodată. Fuga nu a fost o soluție pentru mine, dar pentru Theo și Cole a fost. Cred că, în ciudă a toate, nu mie mi-a fost teamă să pierd, ci lor. Protejându-mă tot timpul, fiind în stare să facă orice pentru mine, frații mei m-au izolat în lumea lor fără pericole. Însă asta nu este realitatea în care trăim. Copiii mor oricum, iar ignoranța lor este cauza principală.

     Nu mai pot să dau înapoi acum. Nu când dușmanul se plimbă de bunăvoie în Palat și-mi zâmbește drept în față.

     O să găsesc o modalitate prin care să-mi reîntâlnesc frații, dar, până atunci, am câteva misiuni de îndeplinit.

     — Avril? spune vocea Celestiei. Ce ți-a făcut?

     Îmi poziționez palmele în așa fel încât să mă pot ridica în fund și stau sprijinită cu spatele de ușă. Pot să îi aud respirația cum coboară la același nivel cu al meu și simt, ca prin magie, prezența spatelui Celestiei prin ușă. S-a așezat și ea în aceeași poziție pe partea cealaltă.

     — Theo și Cole au fost exilați și nenorocitul le-a interzis să mă mai vadă, îi răspund calmă, dar o nouă lacrimă mi se rostogolește, precum un bulgăre prin zăpadă, pe obraz.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!